Primele mele ieșiri, pe scene importante, le-am avut alături de trupa „Vocal Jazz Quartet“ din Sibiu, trupă condusă de Nicolae Ionescu, promotor al Festivalului de Jazz de la Sibiu și omul care mi-a pus în mână pentru prima dată chitara bass, pentru că, de fapt, așa a început drumul meu prin lumea asta ca un drog, lumea muzicală, lumea succesului și a eșecului, a durerii și a clipelor înălțătoare. Odată ce ai simțit „fiorul“… ești gata, nu vei mai putea scoate „microbul“ ăsta din tine niciodată.

Festivalul „Jazz nad Odra“, care avea loc la Wroclaw, în Polonia, a fost primul meu contact cu muzica internațională, cu artiști din toată lumea, cu libertatea. Acolo am întâlnit și am simțit pentru prima oară febra culiselor, emoția cu care urci pe scenă, efectul aplauzelor, adrenalina care îți electrizează toate simțurile.

Când am plecat în Polonia, am mers cu trenul de la Sibiu până la București, iar de acolo am luat avionul spre Varșovia și iar trenul spre Wroclaw, acolo unde se desfășura evenimentul. Mare festival, agitație multă. Eram 7 persoane, cei patru Vocal Jazz Quartet, adică: Nicolae Ionescu, Marius Dumitru, George David, Kurt Handel și eu la bass, Mircea Anghelina, un toboșar sibian foarte bun pentru jazz și gigantul Andrei Colompar, cu pianul, ca trupă de acompaniament. Am plecat destul de agitat pentru că veneam de la un festival, Ghiocelul de Aur, de la Brașov unde câștigasem trofeul cu trupa Stereo, cu o compoziție de-a mea, chestii… și eram foarte speriat că lipsisem de la școală vreo câteva zile. Și, ca și când n-ar fi fost destul cu temerile legate de școală, când am coborât în gară la Sibiu, venind de la Brașov, mă aștepta pe peron Nicolae Ionescu, disperat. M-a luat la întrebări, că unde am fost plecat atâtea zile fără să știe și el, etc. etc. Celulare nu erau pe atunci. Aflase amănunte, oricum, de la ăia de la U.T.C. Panica era însă pentru faptul că a doua zi dimineață, trebuia să plecăm în Polonia. Așa că m-am dus acasă, mi-am refăcut valiza și a doua zi am plecat spre Wroclaw. „Școala“? „ Lasʹ că vorbim când ne întoarcem… “OK.

Am ajuns la Wroclaw, într-un fel de „Sala Palatului“ a lor, trupe peste trupe, instrumentiști talentați, lume multă, jazz cu duiumul. După trei zile de nebunie, solouri, trupe de jazz modern, jazz de tot felul, Ragtime, Dixieland, Swing, Free Jazz, numărul nostru a venit ca un pansament, într-un moment potrivit pentru a odihni puțin urechile spectatorilor, mai ales că grupul cânta piese gospel, gen Down by the Riverside, șlagăre de jazz, etc.

Lumea a început să se trezească pe piesele noastre. Nu mai spun că am avut la un moment dat un solo de bass, cu care am reușit să ridic toată sala în picioare. Erau aplauze cu ovații. Am rămas mut, nu mă așteptam la asemenea reacție a oamenilor. Am fost în mod sigur, pentru prima oară în viața mea, serios emoționat, acolo pe scenă. Ni s-a acordat multă atenție din partea televiziunii și a radioului, a fost o experiență grozavă.

Trenul de Sibiu

Continuarea în lectura autorului: