Meserii #adrianordean

[…] am avut posibilitatea să fac mai multe „meserii“ în același timp și mi-a plăcut mult de tot. Am fost chitarist, am fost solist vocal, am fost „inginer de sunet“, am fost producător muzical, compozitor, patron, șofer și…

N-am fost niciodată critic muzical. Au fost și sunt alții, într-un număr destul de mare, care au ratat probabil întâlnirea lor cu muzica și se aruncă în decisive și în tot felul de comentarii de tip profesoral, spumoase sau idioate de cele mai multe ori, de parcă ar deține monopolul cunoștințelor despre muzică, chitară, voce, stiluri etc. Ca chitarist, am avut de-a lungul timpului per­formanțe și satisfacții mari și foarte mari. Am avut momente unice și poate de neatins pentru mulți chitariști de la noi. Nu mă refer aici la viteza cu care poți cânta la instrument, ci la spectacole deosebite sau la conjuncturi magice în care m-am aflat de câteva ori. Dar am și eu fanii mei… Am găsit un comen­tariu undeva pe YouTube:

Gabriel Hania comenta:

„… chitariști care se regăsesc astăzi în tot felul de top-uri făcute de ama­tori. Atunci când vine vorba despre chitariști, de-a lungul timpului, eu nu l-am văzut pe acolo pe Adi Ordean… Cred că nu au ascultat așa cum trebuie perfor­manțele lui sau nu au ascultat, de fapt, niciodată nimic din ce a făcut el de-a lungul timpului ca chitarist. Altfel, nu înțeleg, orice ar încerca ei să spună, cu orice argumente ar veni, nu explică lipsa lui ca chitarist din topurile ultimi­lor ani. Sunetul de chitară și stilul lui Adi Ordean este ușor de recunoscut și în același timp destul de greu de executat. Asta cu stilul personal e una din cele mai mari performanțe pe care le poate atinge un instrumentist, cred eu, să fie recognoscibil la prima audiție. Dacă atunci când auzi la radio o voce și o recunoști imediat, e o performanță pentru cântărețul respectiv, ce să mai zic de un instrumentist care prin personalitatea stilului și a tonului propriu poate fi recunoscut imediat“.

Oho!!! Ce tare!…

Sunt chitarist și am învățat de-a lungul timpului să evaluez performanțele colegilor mei și să mă raportez la ele. Știu să mă ascult în așa fel încât să înțe­leg când ceva e bine din ceea ce fac eu sau când altceva e zero total, așa că nu am nevoie de evaluările vreunui amator sau ofticat. Nu e lipsă de modes­tie. Am muncit prea mult ca să las niște neaveniți să mă evalueze după cine știe ce criterii cu „like-uri“ aberante, sau așa din burtă, în topuri puerile sau comentarii de școală profesională. Dacă m-am uitat chiorîș la unele declara­ții făcute de Dan Andrei Aldea, în timp, acum am ajuns să înțeleg perfect ce vroia el să spună. Lipsa de respect și nepăsarea celor mai tineri față de gene­rațiile de muzicieni mai vechi, iese în față, fără noimă, fără sens, protejând cu o aroganță de cartier încercările celor din jurul lor. Cred că fac lucrul ăsta doar cu intenția de a ieși în evidență în fața prietenilor sau a gagicilor de conjunc­tură. Poate că mulți dintre ei au încercat treaba asta cu muzica, cu chitara și au fost înfrânţi, au eșuat. Ăsta e un bun motiv de frustrare, care se răsfrânge asupra estimărilor pe care le fac ei jucându-se cu cuvintele. Știu că e nevoie de critici, e în regulă cu critica făcută în cunoștință de cauză; fă-mă să învăț ceva din cuvintele cu care mă “cerți“, nu mă evalua gratuit și influențat de cei din jur, așa cum o faci de cele mai multe ori, domnule critic!

din Capitolul XV: Chestii, trestii

După ani şi ani – povestiri din spatele scenei, Adrian Ordean – Ed. Cartea Daath 2021

Conştiinţa inocentă #vindecaresirecuperare

Renunţarea la ceea ce s-ar putea întâmpla „în cel mai rău caz” este extraordinar de benefică. Procedând în felul acesta, ne vom da seama că ceva a instaurat teama aceea în interiorul nostru. Odată ce am scăpat de teama de teamă, când îşi mai face apariţia nu ne rămâne decât să o ocolim. Am reuşit, la un moment dat, să ocolesc teama timp de două săptamâni încheiate. Cu senzaţia aceea de tremur nervos intens care-mi străbătea corpul, mi-am văzut de treabă şi am lăsat teama să-şi facă de cap; ştiam că avea să se epuizeze. Am putea realiza, însă, pe măsură ce procedăm în felul acesta, că în spatele fricii originare se ascunde încă o sursă care o alimentează, şi anume vinovaţia.

Abia acum începem să înţelegem valoarea travaliului pe care lumea îl numeşte conştientizare spirituală (sau o sintagmă asemănătoare). Ne dăm seama şi de binefacerea tehnicilor precum concentrarea asupra iertării. Iertându-ne pe noi înşine şi iertându-i pe semenii noştri, supunând orice judecată lui Dumnezeu, începem să înţelegem că, renunţand la condamnarea altora şi a noastră înşine, vinovaţia subconştientă începe să atenueze teama; teama era păstrată în minte pentru că ne aşteptăm, în inconştient, ca atacurile iniţiate de noi să se întoarcă împotriva noastră sub forma de represalii. Ne aşteptăm la răzbunare şi la contraatacuri. Fiecare gând negativ sau ostil pe care-l nutrim faţă de alţii hrăneşte propria noastră teamă, fiindcă în planul psihic sau mental – invizibil ochilor fizici -, este ca şi când am clădi, treptat, ceva ce ameninţă să se întoarcă împotriva noastră. Aflăm că teama începe să scadă pe măsură ce ne eliberăm de mânie, ostilitate, criticism şi gânduri care-i condamnă pe ceilalţi. Aflăm cât de valoroasă este renunţarea la gândurile care fac rău altor oameni. Începem să-i preţuim şi să-i iubim pe aceştia pentru simplul fapt că există, pentru ceea ce sunt. Începem să ne privim pe noi înşine cu alţi ochi, şi, în felul acesta, îi vedem şi pe ceilalţi într-un mod diferit. Devenim dispuşi să iertăm, să uităm şi să trecem cu vederea.

Drept urmare, remarcăm că tot ceea ce condamnam la alte persoane nu erau decât expresii ale umanului. Ceea ce dezaprobaserăm în noi înşine şi în toţi ceilalţi era omenescul, inocenţa copilului din noi care credea tot ce auzea şi continua să se maturizeze. Conştiinţa unui copil este inocentă, nu-i aşa? El îşi iubeşte părinţii şi are încredere în ei; îşi iubeşte mama. De aceea, inocenţa copilului ajunge să poată fi programată. Copilul inocent crede tot ce-i spun părinţii, educatorii, îşi însuşeşte chiar şi condiţionarea politică/socială care este propagată prin intermediul programelor de televiziune şi sistemul de convingeri specific ţării sale.

Cine sau ce a avut încredere în toate sistemele de convingeri pe care şi le-a însuşit mintea noastră? Cine a avut încredere în tot ceea ce înseamnă convingerile noastre? Mintea acelei fiinţe inocente dinlăuntrul nostru, desigur, fiindcă mintea acelui copil inocent, natura însăşi a conştiinţei, a rămas neschimbată din momentul în care am venit pe lume. Cea care citeşte chiar acum aceste rânduri este conştiinţa inocentă a copilului, care şopteşte „Cred tot ce este scris aici. Îmi însuşesc aceste lucruri.” Copilul inocent din noi nu moare niciodată; inocenţa aceea este încă prezentă. Asistăm, în lumea de azi, la faptele unor tineri neştiutori şi susceptibili care sunt programaţi să urască (în mod paradoxal, prin intermediul religiei); apoi consideră că ura şi uciderea celor nevinovaţi sunt „bune”, sau chiar „sfinte”.

Începem să remarcăm această inocenţă lăuntrică şi să ne dăm seama că toate lucrurile pe care le-am învăţat până acum, şi care au sfârşit prin a se dovedi greşite, au fost crezute prin prisma acelei stări intrinsece de necunoaştere a adevărului şi, de asemenea, pentru că am învăţat să deosebim ce nu era adevărat. De aceea suntem noi dispuşi să renunţăm la condamnarea celorlalţi şi a noastră înşine; începem să ne asumăm propria inocenţă şi pe aceea a altora. Din nefericire şi în mod regretabil, dezinformarea a găsit o cale de a pătrunde în mintea inocentă.

fragment din Cap. IX: Îngrijorarea, teama şi anxietatea

Vindecare şi recuperare, David R. Hawkins, Ed. Cartea Daath, 2011

Puteţi schimba absolut oricare aspect al vieţii voastre

Când vă gândiţi la energie, probabil că vă gândiţi la o substanţă care se deplasează sub formă de unde – la fel ca undele de lumină, microundele, electricitatea şi undele sonore, de exemplu. Este un lucru destul de adevărat: toată energia se deplasează sub formă de unde, având, astfel, o frecvenţă proprie. Spre  deosebire de această situaţie, când vă uitaţi, să spunem, la masa din faţa voastră sau la scaunul pe care staţi, nu vă gândiţi că ele se deplasează sub formă de unde; la drept vorbind, este foarte probabil să gândiţi că ele sunt imobile (ceea ce este cât se poate de rezonabil).

Şi, totuşi, spre perplexitatea întregii comunităţi ştiinţifice, oamenii de ştiinţă au descoperit că fiecare particulă pe care o întâlnim în viaţa noastră – indiferent dacă pare a fi energie sau îmbracă o aparenţă solidă – se deplasează, în realitate, sub formă de undă, dar rămâne şi relativ materială în acelaşi timp.

Scaunul pe care staţi, de exemplu, pare să fie solid şi este, totodată, energie care se deplasează în unde chiar în clipa în care vorbim. O particulă nu mai poate fi descrisă doar ca particulă şi nici energia nu mai poate fi descrisă doar ca energie; tot ce există în lumea aceasta este, simultan, şi una şi cealaltă.

Poate părea extrem de ciudat şi, eventual, puţin derutant (de fapt, chiar este), însă când oamenii de ştiinţă utilizau detectoare de particule în încercarea de a identifica dacă o particulă luminoasă (foton) era corpuscul sau undă, au observat că atunci când încercau să determine dacă lumina se comporta ca şi corpuscul, ea se comporta ca atare, dar în clipa în care opreau detectoarele de particule, lumina revenea la starea ei de undă. Aceasta înseamnă fie că particulele au capacităţi paranormale, fie că forma sub care aleg să se înfăţişeze are ceva de-a face cu privitorul.

După o perioadă de gândire, oamenii de ştiinţă au concluzionat că particulele nu au, propriu zis, capacităţi paranormale. Ei au conchis că determinarea dacă lucrul pe care-l percepem este alcătuit din materie sau din energie depinde de doi factori extrem de importanţi: în primul rând, dacă ne uităm la el sau nu, iar în al doilea rând, de ce anume ne aşteptăm să vedem.

Werner Heisenberg, un strălucit fizician, a rezumat întreaga dilemă în celebrul său principiu al incertitudinii: „A observa înseamnă a perturba.” Asta înseamnă că prin observarea indiferent cărui fenomen, voi modificaţi, în realitate, rezultatul final al experienţei. Pentru a simplifica încă şi mai mult explicaţia, înseamnă că jucaţi un rol foarte activ în crearea a ceea ce vedeţi şi experimentaţi în viaţa voastră – influenţaţi, mai bine zis, alcătuirea realităţii care vă înconjoară doar prin simplul fapt că sunteţi în viaţă. Mai mult decât atât, asta arată că aşteptările voastre sunt, în realitate, creatoarele experienţelor pe care le trăiţi la modul cel mai concret cu putinţă. În termenii experimentului anterior, când oamenii de ştiinţă au pornit detectorul de particule, se aşteptau să vadă particule, ceea ce, de altfel, au şi văzut. În acelaşi fel, şi voi participaţi activ la crearea propriei vieţi prin intermediul aşteptărilor voastre; în fiecare clipă în care sunteţi în stare de veghe, propriul vostru „detector” este pornit, iar voi căutaţi activ experienţele la care vă aşteptaţi. Procedând în felul acesta, obţineţi exact ceea ce vă aşteptaţi să se întâmple.

Asta mai înseamnă şi că, dacă modificaţi aşteptările legate de o situaţie anume, veţi aduce schimbări şi modului în care o observaţi. Fireşte că acest lucru va altera rezultatul, făcându-l mai puţin perturbator.

Deşi sunt convinsă că toate acestea vi se par fascinante, v-aţi putea întreba ce legătură au ele, mai exact, cu viaţa voastră.

Bine, iată:

Primiţi ceea ce vă aşteptaţi să primiţi, nici mai mult, nici mai puţin

Poate că vă este cunoscută vechea întrebare filosofică: „Dacă se prăbuşeşte un copac în pădure şi nu este nimeni acolo care să-l audă, mai face el zgomot în cădere?” Eu am presupus întotdeauna că face zgomot, în baza principiului că indiferent dacă m-aş afla lângă el sau nu, sunetul este emis oricum. După mine, implicarea mea ar fi avut foarte puţin de-a face cu ceea ce s-ar fi întâmplat cu copacul oricum, prin firea lucrurilor. S-a dovedit că greşeam.

Răspunsul corect este: copacul nu numai că nu ar face zgomot în cădere, dar nici pădurea nu ar exista, fiindcă eu nu aş fi acolo ca să o văd.

Dacă particulele vi se înfăţişează ca fiind materiale doar atunci când le priviţi şi sub formă de undă atunci când nu le priviţi, pare logic că întreaga realitate se înfăţişează, de fapt, sub formă de undă până în clipa în care vă aflaţi voi exact în locul potrivit pentru a o experimenta. Capătă un aspect material pe măsură ce o experimentaţi şi revine la starea de undă când încetaţi să-i mai acordaţi atenţie (sau să o resimţiţi).

Este un concept destul de excentric, ca să nu spunem mai mult de atât. Casa în care locuiţi există când sunteţi acolo şi dispare când o părăsiţi. Soţul vostru pleacă la serviciu dimineaţa, însă nu se află doar la locul său de muncă; el este, efectiv, un fascicul de unde. Luaţi prânzul cu mama voastră şi, când vă despărţiţi, ea devine din nou un fascicul de unde care rămân pe frecvenţa „mamă” până la următoarea voastră revedere.

Asta înseamnă că fiecare clipă reprezintă un act de creaţie cu totul nou, care se bazează pe aşteptările voastre din momentul respectiv. Voi creaţi, la modul cel mai concret, fiecare moment al vieţii voastre. Viaţa nu este ceva de sine stătător, ea trece tot timpul, ca fulgerul, din existenţă în non-existenţă, permanent, creând şi recreând experienţele în funcţie de ceea ce observaţi voi.

Din moment ce jucaţi acum, în experiment, rolul detectorului de particule, v-aţi putea gândi la voi înşivă şi ca la un detector de viaţă. Nutriţi anumite aşteptări referitoare la modul în care se desfăşoară viaţa voastră în prezent şi la modul în care va evolua ea în viitor. Aşteptările acestea pot îmbrăca forma gândirii conştiente, sau pot fi convingeri de care să nu fiţi nici măcar conştienţi. Indiferent de situaţie, îmbinarea acestor convingeri acţionează ca un detector de particule, numai că al vostru nu se opreşte niciodată. De aceea, aşteptările pe care le nutriţi influenţează în permanenţă rezultatul oricăreia dintre experienţele voastre. Pe scurt, experienţele din viaţa voastră apar pentru că ele sunt ceea ce vă aşteptaţi voi să trăiţi.

Când vă modificaţi aşteptările, modificaţi şi rezultatul oricărei experienţe din viaţa voastră.

Fragment din cartea Fluxul, 40 de zile pentru o transformare totală a vieţii de Tara Meyer-Robson, Ed.Cartea Daath, 2010