O foaie de hârtie…

Sunt o foaie de hârtie

Aruncată în vânt,

Printre cel puțin o mie,

Zburând către un cuvânt.

Diferențele ne ghidează,

Dar noi alegem să visăm

La litere care maschează,

Vorbele ce le cântăm.

Și ne pierdem printre colțuri,

Sfârșituri tăioase,

Ascunzîndu-ne sub rânduri

Noi începuturi sfioase.

Începem să ne-așternem

Poveștile pe piele

Iar de lacrimi nu ne-ascundem.

Urmate de zâmbete sunt ele.

Imaginează-ţi o insulă.

Tot nisipul îmi formează gândurile care se joacă prin mintea-mi.

Acum priveşte în zare către oceanul care mă înconjoară. Asta e viaţa mea, atât de mare, dar şi atât de scurtă.

Am iubit mereu să simt razele soarelui care îmi încălzesc visurile de la malul vieţii.

M-a speriat întotdeauna vântul care mă face să mă pierd de atâtea ori înainte să mă regăsesc complet. Dar, câteodată, o mică adiere care mă ajută să uit de trecut, nu strică.

Mută-ţi privirea deasupra mea, spre cerul senin.

Acolo mi-e sufletul, ascuns adesea de norii de tristeţe.

Dacă lacrimile lor te ating, nu te speria.

Eşti doar un alt trecător care urmează să plece, iar picăturile ploii vor fi mereu un cadou de bun venit în sufletu-mi.

Acum simte micile scoici care se plimbă printre degetele-ţi calde.

Cât de fragile şi singure sunt, formându-mi vorbele pe care temătoare le rostesc către fiinţa ta.

Le aştept pe ale tale. În schimb, sunt lovită de pietre. Mici, dar pline de ură, îmi străpung gândurile. Şi atunci văd cum te transformi în pescăruş şi zbori departe, către o altă insulă.

“Apele-mi sunt prea reci”, îmi spun. “Sau poate nisipul se pierde până să ajungă la tine”.

Soarele devine mai rece, iar scoicile-mi se ascund cât mai adânc în vorbele pe care aleg să nu le rostesc. Ce rost ar avea acum, când tu nu le poţi auzi?

Ştiu că nu ţi-am putut fi centrul universului.

Dar măcar sunt centrul oceanului meu.

Mai văd câteodată o aripă în zbor şi mă întreb: “Oare ce insulă a ales astăzi?”.

Sper să-ţi fie bine acolo.

Căci aici plouă.

Teodora Isdrailă a împlinit 13 ani anul acesta. Anul trecut, când a alcătuit caietul său pentru NOI în secolul XXI: Volumul 3, s-a prezentat astfel:

A fost odată ca niciodată o fată care era fericită. Asta i se părea cel mai important. De mică, timiditatea şi-a făcut sălaş în sufletul ei. Acum, îşi lasă vocea să îi dezvăluie gândurile înţesate de speranţă.

De câţiva ani, a început să-şi lase picioarele să zboare prin dans, iar mintea să-i înflorească călătorind în ţinutul poveştilor care, acum, i-a devenit atât de drag. Doar uneori, realitatea o uimeşte. Atunci, se refugiază şi îşi pictează opiniile cu cuvinte, pe paginile albe ale viitorului.

De-a lungul anilor a învăţat despre iluzia numită viaţă, dar nu cunoaşte nici un sfert din vasta sa profunzime. A învăţat să viseze şi este sigură că asta o ajută să îşi privească pasiunile cu alţi ochi.

Acum încearcă să se întreacă pe sine. Pleacă în mii de călătorii printre paginile cărţilor cu speranţa că va scrie şi ea una. Se pierde printre numere şi cuvinte complexe, cu ajutorul cărora poezii construieşte. Îşi lasă trupul să o conducă, în paşi de dans, spre a naturii chemare.

Cel mai şi cel mai important este că îşi IMAGINEAZĂ. Personaje, poveşti şi peisaje, cărora le dă viaţă cu zâmbetul său de copil.

Sunt Teodora. Am 12 ani.