Până la vârsta de trei ani nu era decât uitarea. Apoi, dintr-odată, din vidul nimicului, a apărut brusca şi surprinzătoarea conştiinţă a existenţei proprii, ca şi cum s-ar fi aprins o lumină puternică. Spontan, fără cuvinte şi fără să o fi cerut, s-a ivit conştiinţa existenţei însăşi ca bază experienţială a stării subiective. Aproape imediat a apărut şi frica de ceea ce părea să fie opusul ei – posibilitatea ipotetică a non-existenţei. Astfel, la acea vârstă exista o confruntare între dualităţile existenţă versus non-existenţă, înţeleasă ca fiind Realitatea Ultimă, şi între polii Realităţii Ultime – Totalitate versus Nimic. Experienţa, exclusiv nonverbală, a fost o confruntare copleşitoare şi puternică.

Preocupările obişnuite ale copilăriei erau, însă, anoste, aşa că am căutat refugiu în filosofare, introspecţie şi într-un mod de viaţă introvertit. Reuşitele şcolare se dovedeau uşor de obţinut, ceea ce a făcut posibilă parcurgerea avidă a lui Platon, Aristotel, Plotin şi alţii, ale căror idei filosofice au început să influenţeze propria mea gândire. Pe de altă parte, frumuseţea era fascinantă, iar aprecierea catedralelor impunătoare şi a muzicii sacre clasice m-au îndrumat spre studierea muzicii şi a interpretării vocale, ca băiat cu o voce de soprană, în corul unei mari catedrale.

Viaţa de acasă era rurală şi episcopală. Eram băiatul ce distribuia ziarele şi, într-o seară, în viscolul stârnit după lăsarea întunericului, căutam un loc ferit de vântul îngheţat, afară fiind un ger de -10°C. Am găsit adăpost într-o scobitură dintr-un banc de zăpadă şi acolo am trăit experienţa unei minunate stări de conştiinţă în care mintea s-a estompat şi a devenit tăcută. O Prezenţă – eternă, blândă şi, cu toate acestea, infinit de puternică – m-a pătruns, iar Iubirea sa copleşitoare a înlocuit gândirea. Timpul s-a oprit în loc şi conştiinţa Uniunii cu veşnicia a luat locul oricărui gând sau sentiment al individualităţii. „Eul” Prezenţei s-a revelat pe sine ca Totalitate. Putea fi recunoscut ca fiind mai presus de toate universurile – inexprimabil, invizibil, atoatepătrunzător, inexplicabil şi de nenumit. Ulterior, orice frică de moarte a dispărut şi viaţa şi-a urmat cursul spontan şi de la sine.

Sosi apoi cel de-al doilea Război Mondial şi serviciul militar plin de primejdii pe un dragor de mine, activitate facilitată de faptul că-mi dispăruse orice teamă de moarte. Cerinţele vieţii pământeşti insistau să li se acorde atenţie şi implicare. Reenergizarea intelectului a permis ani de studii academice încununaţi de succese, finalizarea studiilor medicale şi ani de zile petrecuţi cu psihiatria şi psihanaliza. A urmat întemeierea unei practici medicale psihiatrice de proporţii uriaşe la New York.

După douăzeci şi cinci de ani de muncă epuizantă, dorinţa mistuitoare de revenire la Adevărul şi Prezenţa lui Dumnezeu ca Stare Extatică a condus la reluarea meditaţiei intensive.

Într-o zi, când mă plimbam prin pădure, a survenit, nechemată, revelaţia de mare amploare a întregii suferinţe umane de-a lungul timpului, care a avut drept consecinţă un sentiment copleşitor de tulburare şi înspăimântare că „Dumnezeu îngăduise ca toate acestea să se întâmple”. Mintea l-a învinuit pe Dumnezeu, după care a devenit atee. Întrebarea arzătoare continua să persiste: dacă nu exista Dumnezeu, atunci care era esenţa adevărului fiinţării?

Budismul părea atrăgător fiindcă evita utilizarea conceptului de „Dumnezeu”. Îşi făcuse loc disperarea în faţa pierderii revelaţiei Realităţii. Aceasta a dus la o intensă meditaţie şi la o istovitoare căutare interioară a Adevărului însuşi, care au sfârşit până la urmă într-o severă depresie existenţială şi în disperare.

Pe măsură ce adâncurile psyche-ului erau sondate cu neclintită determinare, starea de meditaţie intensă m-a adus în pragul unei adânci deznădejdi şi, mai apoi, chiar în străfundurile iadului, în dimensiunile atemporale ale chinurilor veşnice în care eşti privat pentru totdeauna de Lumină. Străfundurile acestea sunt nesfârşite şi ajungi să cunoşti semnificaţia a „voi ce intraţi, lăsaţi orice speranţă!” Groaza izolării veşnice a continuat, în lipsa oricărei speranţe ca aceasta să ia vreodată sfârşit sau chiar a alinării aduse de propria extincţie, fiindcă nu exista nici măcar opţiunea morţii ca ultimă evadare.

După aceasta a urmat abandonarea speranţei însăşi, căreia i-a luat locul o groază nesfârşită. De undeva, din interior, o voce tăcută a strigat atunci: „Dacă există Dumnezeu, îi cer ajutorul.”

Apoi s-a instalat uitarea, iar mintea a fost cuprinsă de tăcere. Într-un sfârşit, conştiinţa mi-a revenit, dar aspectul lumii se schimbase, fiind acum dramatic transformat. Nu mai exista decât o Uniune tăcută, unitară, splendidă în strălucirea ei, care se degaja dinspre Divinitatea întregii existenţe. Aceasta scotea în evidenţă o ultimă şi unică, acută, neconcordanţă – persistenţa unui sentiment individual al sinelui ca centru al vieţii şi al existenţei individuale. Reieşea foarte clar că şi acesta trebuia să fie lăsat în seama Prezenţei. Apoi, teama de extincţia propriu-zisă s-a transformat în groază. Aceasta a venit, însă, însoţită şi de cunoaşterea unui adagiu din budismul zen: „Orice s-ar întâmpla, mergi drept înainte; teama nu este decât o iluzie.”

Necesitatea abandonării, a părăsirii identităţii sinelui ca sursă a propriei existenţe constituia o cunoaştere extrem de puternică. Voinţa de a trăi, esenţa aparentă a vieţii însăşi, a fost apoi lăsată în voia lui Dumnezeu, atitudine urmată mai întâi de câteva clipe de terifiantă agonie, iar după aceea de experienţa morţii însăşi. Nu era deloc ceva asemănător cu moartea trupească (când te simţi eliberat dintr-odată şi-ţi vezi trupul zăcând sub tine), care survenise anterior în câteva rânduri. Nu, aceasta era întâia şi singura dată când moartea putea fi experimentată. Menirea morţii era una copleşitoare. În sfârşit, agonia se terminase şi fusese înlocuită de splendoare şi măreţie, de o infinită linişte, tăcere şi de seninătatea profundei Iubiri Nesfârşite. Mintea era năucită şi copleşită de veneraţie. Apoi deveni tăcută şi dispăru.

Din momentul acela domni numai Prezenţa şi totul îşi făcu apariţia în mod autonom, în lipsa vreunei voinţe sau motivaţii personale. Condiţia pentru ca aceasta să aibă loc era permanenta înlocuire a sinelui individual cu o Prezenţă tăcută, universală, atemporală, prin care ansamblul Totalităţii înlocuieşte orice stări de conştiinţă anterioare sau prezumţii ale sinelui individual sau ale „Eului”.

În mod curios, în lipsa motivaţiei corpul se mişca spontan şi continua să săvârşească activităţile care erau autonome chiar dacă nu exista nici „gânditor” care să le gândească, nici „organizator” care să le organizeze şi nici „executant” care să le execute. Totul se petrecea cu de la sine putere, potenţialitatea exprimându-se pe sine ca realitate. Această stare ar putea fi mai bine descrisă ca Nemanifestat ce devine Manifest. De atunci înainte, viaţa s-a desfăşurat de la sine. Starea respectivă era inexprimabilă şi nu a fost dezvăluită nimănui vreme de peste treizeci de ani. Ea a impus, până la urmă, părăsirea vieţii lumeşti obişnuite şi stabilirea într-o regiune rurală îndepărtată, unde au urmat ani de meditaţie, solitudine şi acomodare la stare.

În această stare luau naştere înţelegeri spontane, neînsoţite de gânduri. Ca practicant, în trecut, al budismului Hinayana, avusesem convingerea că realitatea ultimă a naturii lui Buddha era „Nimicul” sau „Vidul”. Era o greşeală, fiindcă vidul în sine este un sistem de credinţe care, totuşi, se repetase ca realitate experienţială în decursul meditaţiilor din viaţa aceasta.

Prin constanta urmărire a căii negării (ataşare sau aversiune faţă de formă), starea de vid va reveni – extraordinar de impresionantă, infinită, atemporală, de nedescris; omniprezentă, atoatepătrunzătoare, eludând orice gândire sau voinţă. Cu toate acestea, în ciuda aparentului ei ansamblu nonlinear, exista o conştientizare a absenţei unei însuşiri de maximă importanţă şi care fusese experimentată în tinereţe, în mormanul de zăpadă – blândeţea extraordinară, sentimentul de „acasă”, sentimentul de familiaritate, recunoaşterea esenţei totalităţii Realităţii ca Iubire atotcuprinzătoare. Această calitate a Iubirii se situează dincolo de bucurie sau extaz, fiind intrinsecă stării de Pace.

În mod surprinzător, Vidul este foarte asemănător cu Starea Ultimă, cu deosebirea că este lipsit de Iubirea care constituie însăşi esenţa Divinităţii. Fără Iubire, Vidul este ca un spaţiu infinit, etern şi gol. Lipsit de calitatea care îl consacră ca Divinitate, Vidul este o limitare. Aceasta părea să fie cea de pe urmă, marea polaritate/dualitate a tuturor opoziţiilor aparente, al cărei punct culminant permitea Realizarea Sinelui ca Totalitate şi ca Uniune din care izvorăşte Creaţia.

(Paragraful de mai sus calibrează la 1.000.)

Fragment din Secţiunea Întâi, Procesul spiritual – Prezentare generală

Descoperirea Prezenţei lui Dumnezeu – non-dualitate devoţională