Primirile
De fiecare dată când sosea un grup nou de turiști, erau întâmpinați în câte un fel anume. Întotdeauna însă, la primire erau prezenți toți angajații clubului, cam 30 -35 de persoane, împreună cu noi, și în frunte cu șeful de „village“, cântând, dansând și creând o atmosferă cât mai prietenoasă din primele clipe.
Uneori, la aeroport era trimis după turiști, special, doar un ghid, care le spunea nou-veniților, că el îi va însoți până la porțile clubului, iar mai departe vor fi preluați de cei de acolo, deoarece el, ghidul, fiind român, nu avea voie să intre în club, ceea ce era de multe ori adevărat.
Când autocarele soseau, un portar deschidea poarta, mașinile intrau și înaintau până la un platou mai mare, aflat lângă intrarea în primul hotel, apoi poarta se închidea și portarul dispărea. Turiștii coborau din mașini, se uitau de jur împrejur… nimeni. Desigur că noi pregăteam dinainte clubul, în așa fel încât să pară total părăsit. Ușor, ușor se instala panica, realizând că nu mai aveau nici măcar ghidul în jurul lor, începeau să ridice vocile, iar cei mai înverșunați porneau să exploreze zona. Ușile hotelurilor erau închise, nu aveai cum să intri sau pe unde să pătrunzi înspre interiorul clubului, decât pe o alee generoasă care ducea către barul de zi, locul unde, în mod normal, se întâlnea toată lumea cu toată lumea. În timpul zilei, acolo era „inima“ clubului.
De obicei, la intrarea în bar, puneam un om, un GO, îmbrăcat ca un îngrijitor, care avea în mână o mătură și făcea curat pe acolo. Turiștii îl abordau urgent și încercau să-i pună o grămadă de întrebări, toți în același timp, dar din păcate… omul nu „vorbea franceza“. Totuși, cu ajutorul semnelor, cu ceva cunoștințe de „limba gimnastică“, le dădea de înțeles oamenilor, că nu mai e nimeni acolo de două zile, că au plecat toți și clubul e de fapt închis. Bieții oameni începeau să dispere, unii începeau să țipe, femei nervoase, copii care începeau să plângă… se auzea ceva cu canaille!!! Merde!!! și lʹambasade de France, etc…
În momentul ăla se declanșa, de jur împrejurul barului de zi, un spectaculos foc de artificii și apăream cu toții, de după toate cotloanele unde stătuserăm ascunși, îmbrăcați în costume de baie, cu șampanii și pahare în mâini, cu orchestra și cu toată lumea cântând:
A-ga-dou dou dou pouss’ l’ananas et mouds l’café
A-ga-dou dou dou pouss’ l’ananas et mouds l’café
Tap’ la pomm’ tap’ la poir’ pouss’ l’ananas et mouds l’café
Tap’ la pomm’ tap’ la poir’ pouss’ l’ananas et mouds l’café… și așa mai departe, până când oamenii se linișteau total și începea vacanța cu adevărat.
Mai era o variantă haioasă la sosire, când autocarele intrau în curte, toată lumea, de fapt aproape toată lumea, era acolo la primire cu cântece, șampanii și voie bună. Toți turiștii erau fericiți și încântați că au ajuns cu bine la club, pe „teritoriu“ franțuzesc, într-o țară comunistă…
Câțiva GO, începeau să invite turiștii în fața uneia din intrările în hotel, care avea o platformă mare, înălțată la vreo 2 metri și jumătate, care acoperea toată scara de la intrare și practic o proteja de ploaie sau de soare. Chemau toți turiștii în fața scărilor, rugându-i să participe la realizarea unei fotografii, pentru reclama clubului. Abia sosiți, îmbrăcați care mai de care, cu hainele de pe drum, oamenii se strângeau în fața hotelului. Erau aranjați în așa fel încât să stea cu spatele la hotel și erau rugați ca la 1, 2, 3… să facă o săritură, cu mâinile în aer, să țipe și să râdă la cameră. Zis și făcut. După o repetiție, două, urma poza. Ce nu vedeau turiștii, erau cei 10 – 12 G.O., care se aflau sus, pe platforma de la intrare, înarmați fiecare cu câte o galeată plină cu apă. Desigur că după numărătoare, în timp ce oamenii se străduiau ca poza să iasă cât mai bine și săreau cât mai sus, băieții de pe platformă goleau toate gălețile cu apă în capul lor. După o clipă de derută… vacanța începea.
G.O. – gentil organisateur
Turistul plătea o sumă de bani, la început, acolo acasă la el, în Franța, America sau oriunde în lumea asta, atât cât costa o săptămână sau două în club, după care, până la reîntoarcerea lui acasă nu mai avea nevoie de nici un franc sau de vreun dolar. Era dus la aeroport, era luat de la aeroport, absolut totul era inclus în prețul biletului, de la excursii, spectacole, acțiuni sportive, monitori de înot, de bridge, de dans, de tir cu arcul, grădiniță pentru copii, băutură, mâncare, până la cârnăciorii picanți de la miezul nopții, discotecă și multe altele.
Copiii erau preluați imediat de cei de la grădiniță și vreau să vă spun că părinții uitau pentru două săptămâni că au copii, iar aceștia se simțeau atât de bine acolo că nu prea mai vroiau cu părinții. În fiecare zi aveau treabă. Își confecționau din hârtie colorată costume de indieni, de cowboy, jucau jocuri, vizionau filme cu desene animate, plecau în incursiuni prin vegetația care abunda în club, acolo trăgeau și un pui de somn după o masă bună și multe, multe altele. Educatoarele pregăteau spectacole excepționale cu copiii, pe scena din amfiteatru. Scenete, cântece, dansuri…
Am „jucat“ și eu în vreo două piese de teatru. În „Mayflower“, jucam rolul unui marinar și aveam și vreo două replici. Mayflower a fost corabia care în 1620 i-a transportat pe așa-zișii „părinți ai pelerinajului“ din centrul Angliei în America de Nord pentru a începe o nouă viață pe aceste meleaguri.
Buna dispoziție, râsul, comedia, ocupau primele poziții în efortul organizatorilor de a crea o atmosferă deosebită și unică pe parcursul celor două săptămâni în care turiștii erau „stăpânii“ clubului de vacanță. Așa că nu scăpau niciun moment prielnic pentru a răsturna o situație în care turiștii deveneau pentru câteva momente triști sau gânditori, într-o isterie generală cu râs și voie bună.
Am stat la Club Mèditerranèe, în fiecare vară, între ʹ76 și ʹ79, începând cu jumătatea lunii mai, până pe la jumătatea lui septembrie.