Fragment din CAPITOLUL XXI – Geneza: creaţie şi evoluţie
R: Într-un mod foarte interesant, cartea Genezei este una dintre cele trei cărţi ale Vechiului Testament (alături de Psalmi şi Proverbe) care, supuse fiind testării kinesiologice, generează un răspuns pozitiv. În ea se afirmă faptul că actul creaţiei a luat naştere din întunericul şi vidul nemanifestatului, luând forma luminii prin mijlocirea Duhului lui Dumnezeu. Lumina a creat materia sau forma şi apoi a dat naştere vieţii, în formele progresive ale vegetaţiei peştilor, păsărilor şi celorlalte animale. A fost reiterat faptul că sursa puterii Creaţiei a fost „lumina“. Fiecare apariţie animală este afirmată ca o expresie a esenţei acesteia în lumea formei. În cele din urmă, omul a fost creat în aşa fel încât să aibă o putere mai mare decât celelalte creaturi însufleţite.
Apoi a venit avertismentul de a evita dualitatea, precum şi cel referitor la irealitatea binelui şi răului, care sunt legate de percepţie şi dau naştere credinţei în irealitate. Această precizare era necesară deoarece omul era o creatură limitată şi, spre deosebire de o zeitate iluminată, nu putea face deosebirea între adevăr şi falsitate.
Omul a intrat în existenţa formei şi a numit toate animalele pământului. Cu toate acestea, conştiinţa sa avea suficientă putere pentru a da naştere credinţei. După căderea în capcana dualităţii, mintea umană a început să creadă în realitatea şi existenţa independentă a falsităţii. Creându-şi această credinţă în pseudorealitatea falsităţii, omul a devenit subiect al suferinţei în toate formele variate ale acesteia: ruşinea, mândria, vinovăţia, fratricidul şi ameninţarea pedepsei şi, frica. Dată fiind această condiţie, s-a impus necesitatea apariţiei din ceruri a unor Avataruri şi Buddha ai iluminării, care au arătat limpede faptul că numai prin intermediul depăşirii dualităţii (în acest caz, cea a binelui şi răului) se poate reveni la inocenţa primordială.
Limitarea conştiinţei umane la un nivel vulnerabil în faţa erorii este atribuită din punct de vedere istoric dorinţei de putere şi cunoaştere. Astfel, omul, la scurtă vreme după creaţia sa, a decăzut din starea iluminată, devenind subiect al erorii.
Acţiunile provenite din nivelurile conştiinţei situate sub valoarea 200 sunt etichetate în mod tradiţional ca păcate. Toţi marii învăţători spirituali au prevenit mulţimile să evite păcatul din cauza consecinţelor karmice ale acestuia, materializate în forma iadului. Se părea însă, că omul nu putea depăşi nivelul 200 al conştiinţei neajutat. Astfel, s-a impus nevoia intervenţiei salvatorilor, al căror nivel al conştiinţei era atât de înalt, încât simpla aliniere cu aceştia putea determina creşterea nivelului de conştiinţă al oamenilor peste pragul 200.
Nivelurilor conştiinţei situate sub valoarea 200 le lipseşte puterea şi, prin urmare, o substituie cu forţa. Dar înălţarea spirituală necesită putere, iar aceasta se găseşte în nivelurile invizibile ale spiritului. Salvatorii au ajutat depăşirea nivelurilor inferioare în virtutea puterii care radia precum un câmp energetic. Astfel, valoarea dedicaţiei religioase sau spirituale – în forma rugăciunii, devoţiunii sau adoraţiei – rezidă în faptul că aceasta îl califică pe credincios să beneficieze de graţia lui Dumnezeu, care radiază prin învăţătorii divini.
Toate afirmaţiile de mai sus pot fi verificate prin intermediul testării kinesiologice. Simplul fapt de a-şi imagina sau de a se gândi la un personaj divin induce un răspuns puternic al subiectului. Prin urmare, rugăciunea şi devoţiunea religioasă sau spirituală au un efect pozitiv ce poate fi demonstrat imediat.
În realitate, toţi oamenii care calibrează sub nivelul 600 au nevoie de un salvator, lucru care înseamnă că omenirea în ansamblul ei are nevoie de contribuţia marilor învăţători spirituali.
