Scrierea acestei lucrări, începută în 1965, a fost încurajată de evoluţia multor alte domenii ale ştiinţei, dintre care trei au avut o importanţă specială. Cercetările clinice ale psihologiei cu privire la sistemul nervos şi la funcţionarea holistică a organismului uman au generat în anii ’70 o ştiinţă nouă, denumită kinesiologie. Între timp, în domeniul tehnologic, calculatoarele au evoluat până în punctul în care au devenit capabile să facă milioane de calcule în milisecunde, fapt ce a permis crearea unor noi instrumente de inteligenţă artificială. Posibilitatea de a avea acces rapid spre o imensă cantitate de date, altădată de neconceput, a dat naştere unei perspective revoluţionare în cazul fenomenelor naturale, denumită teoria haosului. Simultan, în ştiinţele teoretice, mecanica cuantică a condus la fizica teoretică avansată, iar prin intermediul matematicii asociate a apărut un întreg studiu novator despre dinamicile nonlineare, care constituie de departe una dintre cele mai importante evoluţii ale ştiinţei moderne, al cărui impact pe termen lung rămâne încă să fie determinat.

Ştiinţa kinesiologiei a dezvăluit pentru prima dată legătura interioară dintre minte şi corp, demonstrând că mintea „gândeşte” cu însuşi corpul. Ea a oferit astfel o cale pentru explorarea modurilor în care conştiinţa se descoperă prin mecanismele subtile din spatele procesului îmbolnăvirii.

Cu toţii avem la dispoziţie un calculator mult mai avansat decât orice produs al inteligenţei artificiale – mintea umană. Funcţia de bază a oricărui aparat de măsurare este aceea de a emite un semnal care indică detectarea unei schimbări (indiferent cât de mici). Experimentele pe care le vom descrie în lucrarea de faţă demonstrează că reacţiile corpului uman însuşi oferă un astfel de semnal la schimbarea condiţiilor. Aşa cum veţi observa, corpul uman poate discerne la un grad foarte fin între factorii ce aduc prinos vieţii şi cei care nu sprijină viaţa.

Acest fapt nu trebuie să ne surprindă. Toate fiinţele reacţionează atât la ceea ce sprijină viaţa, cât şi la ceea ce este contrar ei; acesta este, de fapt, mecanismul fundamental al supravieţuirii. Capacitatea de a detecta schimbările şi de a reacţiona corect la acestea este proprie tuturor formelor de viaţă. Putem da un exemplu foarte sugestiv în acest sens: s-a observat că, la mari altitudini, copacii sunt mai scunzi, deoarece oxigenul din atmosferă e mai rarefiat. Şi nu trebuie defel să ne îndoim de faptul că protoplasma umană este mult mai sensibilă decât cea a copacilor.

Fragmente din Partea I- Uneltele, Capitolul I al volumului Putere versus forţă – determinanţii ascunşi ai comportamentului uman David R. Hawkins, M.D., Ph.D.