Vinovăţia este consecinţa rememorării acţiunilor trecute, pe care le regretăm. Ele pot fi depăşite numai prin recontextualizare.
Greşelile sunt consecinţa firească şi impersonală a învăţării şi a dezvoltării, fiind, deci, inevitabile.
Odată cu progresul evolutiv, a apărut capacitatea de învăţare numită “inteligenţă” tocmai ca o consecinţă a procesului operaţional necesar pentru supravieţuire bazat pe “încercare-greşeală”. Apoi, acest proces al “încercării-greşelii” se acumulează sub formă de informaţii, ce compun memoria. Informaţiile acumulate astfel devin repere pe axa temporală, evenimentele fiind sortate în funcţie de “atunci” şi “acum”. “Sinele” prezent “este”, cel anterior “a fost”, iar adevărul este că ceea ce “a fost” nu este perfect identic cu ceea ce “este”. Regretul şi vinovăţia rezultă tocmai din ecuaţia dintre sinele prezent şi cel trecut. Dar, de fapt, această ecuaţie nu mai există în realitate, căci cei doi termeni nu mai sunt aceiaşi.
Vinovăţia poate fi o emoţie educativă, care apare ca o avertizare menită să împiedice repetarea aceleiaşi greşeli. Trecutul nu mai poate fi rescris, dar poate fi recontextualizat în aşa fel încât să devină o sursă de învăţare constructivă. Regretul în legătură cu evenimente sau decizii trecute poate fi diminuat prin înţelegerea faptului că, la vremea respectivă, acestea “ păreau o idee bună”.
Întrucât mintea omenească este imperfectă şi nicidecum atotştiutoare, vinovăţia şi regretul sunt hrănite de ignoranţă şi limitări, reprezentând, de fapt, nişte stadii evoluţioniste. Erorile trecute se datorează limitelor şi aparţin unui anumit punct de pe axa evoluţiei, apărând deopotrivă pe plan individual şi colectiv. Ceea ce era acceptabil în trecut nu mai este acceptabil acum. Ignoranţa se datorează erorii percepţiei sau interpretării. De aceea, oricare ar fi conţinutul regretului, el rămâne de fapt acelaşi defect, care apare în situaţii diferite. Definiţia literală şi absolută, a cuvântului “păcat” este “eroare” . Mai târziu acesta intră în corelaţie cu unele percepte şi învăţături religioase, fiind clasat pe o serie de grade de gravitate şi vinovăţie.
Practic, nu există decât un singur “păcat” recurent, cel al erorii, al ignoranţei, al percepţiei greşite, al erorii sau al calculului greşit. El reprezintă o consecinţă a unei limitări în cadrul conştiinţei umane. Iertarea de sine este facilitată de umilinţă şi de acceptarea acestei limitări. Realist vorbind, de obicei este mai potrivit un “regret modest”, aşa cum a fost el numit de Bill W., celebrul fondator al Alcoolicilor Anonimi. Vinovăţia şi remuşcarea excesive sunt o formă deghizată de egocentrism, în care sinele devine exacerbat, iar rolul de erou al tragediei e jucat de negativitatea din care se hrăneşte eul. În consecinţă, eliberarea de vinovăţie necesită renunţarea la acest egotism fundamental, pentru că eul se re-energizează prin negativitate.
O altă atitudine egoistă este cea conform căreia “trebuia să fi ştiut mai bine” care aduce în discuţie ipoteticul, întotdeauna înşelător. (Toate poziţiile ipotetice calibrează ca false). A te complace în vinovăţie înseamnă a-ţi hrăni eul şi aceasta este o indulgenţă. Iată de ce trebuie să existe disponibilitatea de a-l supune.
