Adrian Ordean despre începuturile unei cariere care, iată, împlineşte 55 de ani!

“Din păcate, sau din fericire, nu știu cum să o iau, a apărut chitara la un moment dat, pe la 15 ani, și s-a instalat pe primul loc în opțiunile mele de studiu, vioara trecând pe locul doi, iar pianul pe trei. Anticipasem momentul acesta, deoarece cu un an sau doi înainte, începusem să întorc vioara pe orizontală și să o folosesc ca pe o chitară, cântând ore în şir basul de la „Obladi Oblada“, The Beatles sau „Ducea rufele la râu“ de la Sincron.

Aveam și două ore de pian tehnic pe săptămână, cu dom’ profesor Constantiniu, un tip tânăr pe care nu prea aveai cum să-l păcălești. Spun asta pentru că prin a X-a, când eram eu în plină ascensiune pe la serile de dans, la Casa de Cultură cu trupa Stereo, am lipsit un trimestru întreg de la orele de pian. M-am dus cu o săptămână înainte de terminarea trimestrului 3 și a anului școlar, așa, ca să mă treacă și pe mine. Bineînțeles că m-a primit cu zâmbetul pe buze și m-a întrebat ce caut pe la orele de pian. Am bâiguit ceva pe-acolo, niște minciuni din alea cu bâlbâieli… noroc că m-a oprit, ca să pot depăși momentul penibil și m-a întrebat simplu:

— Vrei să treci anul?

Am mormăit ceva și am zis:

— Da.

— OK. Azi e luni, te prezinți joi la ora de pian cu toată materia din trimestrul 3 învățată pe de rost și te trec. Nu poți?… Spune de-acum ca să nu mai pierdem timpul și ești corigent. Ne vedem la toamnă în cazul ăsta.

— Nu… vin joi…?!

— La revedere!

Și ușa s-a închis.

Wow!!! Nu era materie multă, dar nici puțină. Am plecat acasă, șocat, mergând încet, așa ca să mă pot gândi cum dracu’ ajunsesem eu în situația asta, cum să fac, de unde să apuc treaba. Mai aveam de studiat la vioară, aveam orchestra de cameră, orchestra mare, aveam trupa Stereo cu repetiții și cântări, mai aveam și câte ceva de învățat pe la română, istorie și altele, iar acum colac peste pupăză, mă îndreptam către casă, cu un braț de studii și alte chestii pe care trebuia să le știu pe de rost, în trei zile. Ce trei zile? Asta se întâmpla luni după amiază, așa că am trecut la treabă, iar în următoarele zile nu am mai făcut nimic altceva. Ai mei erau băgați în ceață, nu înțelegeau ce s-a întâmplat cu atitudinea asta de nestăvilit, insistentă, cu care studiam la pian.

Joi m-am prezentat la ora de pian. Constantiniu mă aștepta așezat pe un scaun. Mi-a luat din brațe teancul de note și a început să îmi ceară să cânt așa, pe sărite, de pe unde deschidea el metodele de studiu, așa fără nicio logică, așa cum „vroiau“ mușchii lui. M-a ținut în „priză“ vreo 20-30 de minute, timp în care am mai dat și pe lângă, apoi s-a ridicat în picioare, s-a îndreptat către mine cu mâna întinsă, m-a strâns cam tare, dar oricum eram deja imun la durere și mi-a spus:

— Știam că poți, ai trecut! La revedere.

Și a ieșit. N-am să uit cât trăiesc, strângerea aia de mână, nici nu a știut el câtă importanță a avut pentru mine micul său pariu cu puterea mea de concentrare și ambiția de a rezolva problema. El a câștigat un pariu, iar eu am câștigat speranță și încredere pentru toată viața, am știut că pot face orice îmi propun și așa a fost, pentru că am făcut aproape tot ce am vrut să fac cu viața mea. Mulțumesc, domnule Constantiniu!”

Fragment din volumul autobiografic După ani şi ani – povestiri din spatele scenei

Şi mai clar, pentru cei care vor să participe (sper să mai fie bilete!) la acest mare eveniment, iată linkul:

https://www.ambilet.ro/bilete/adrian-ordean-55-de-ani-muzica-sibiu-4756

P.S. Necerută, dar nu pot să nu-mi exprim părerea despre preţul biletului: este mult, mult prea mic pentru un asemenea artist şi evenimentul creat în jurul celor 55 de ani petrecuţi pe scenă, în studioul de înregistrare, în turnee prin ţară şi străinătate, ani dedicaţi şi trăiţi în… muzică! Românească! – Daniela Marin