Volumul amintiri, scris aşa, cu literă mică, deşi e titlu de carte (dar, da, aşa mi l-am dorit) e o amintire.
Ori de câte ori
Când mi-s urâte zalele pământului, mică mă fac şi fug în zbor
când trupul mi-i rănit, mă duc în cer, aripi să-mi ţeasă din nou
tu nu vedeai că eu am aripi
eu nu vedeam că nu am tălpi
ne străduiam să ne găsim un loc comun
tu n-aveai aripi
eu n-aveam drum
Memoria unei lumi
Nu-mi amintesc mişcarea din încheietura aripilor mari
îmi amintesc plutirea trupului peste iubirea ta.
Nu-mi amintesc cine erai
îmi amintesc cum mă iubeai
când lumea izvora spectaculos din oasele-ntinse pe jos
carnea în trandafirii petale
duhul fierbinte din oale
ce soarta luminii ţinea.
Nu-mi amintesc desprinderea.
Durerea arcului întins,
săgeata pieptului cuprins în sângele de dor aprins,
atât îmi amintesc,
iubirea mea.
Spirala
Punctul vieţii tresări.
În ochii tăi priveam istoria ce-avea să-mi prăfuie braţele,
în ruginire aripile.
Vântul neschimbat
în acelaşi vârtej purtându-ne pe amândoi
în aceeaşi căutare de unul, de altul.
Josul lumii
Mi-aminteam de vară-n iarnă
lumea se-ntorcea pe dos.
Toamna mi-aminteam în primăvară
lumea cu susul în jos.
Mi-am şters amintirile, iacă,
şi lumea s-a dus tot mai jos.
Gresia tinereţii
Pleoscăie lacrimile pe podea precum ploaia strecurată prin acoperişul spart.
Degeaba încerc să le şterg.
Se fac una cu piatra rozalie, carnea mea crudă zăcândă pe jos.
Nici nu mai sunt lacrimi, ci pietre ce-şi cântă căderea.
Podeaua e-aceeaşi.
Aceeaşi gresie a tinereţii călcate de-atâtea picioare-ncălţate.
Nu ştiu de ce tristeţea mă-mbracă atât de frumos
poate că râsul e vulgar sau
ziua
poate c-atât de rară-i
fericirea
că ochiurile rare mă
despoaie
mi-arată aluniţe şi piei ce se
jupoaie
şi-n urma lor rămâne carnea
crudă
din naştere şi până-n
moarte
durerea de singurătate.
A republicat asta pe CC și a comentat:
Azi e Ziua Internațională a Poeziei. S-o onorăm, zic. 🙂