Letting Go – Calea renunțării – David R.Hawkins M.D.,Ph.D.
Iubirea necondiţionată
Renunţarea continuă ne oferă experienţa stării iubirii necondiţionate (ce calibrează la 540), care este rară şi apare în numai 0,04% din populaţia lumii. Această energie este miraculoasă, include totul, este nonselectivă, transformatoare, nelimitată, fără de efort, radiantă, devoţională, sfântă, difuză, iertătoare şi altruistă. Îi sunt specifice bucuria interioară, credinţa, extazul, răbdarea, compasiunea, persistenţa, esenţa, frumuseţea, sincronicitatea, perfecţiunea, renunţarea, încredinţarea, încântarea, viziunea şi deschiderea. Nu mai vedem sinele personal ca pe un agent cauzator. Totul se petrece fără de efort datorită sincronicităţii.
Bucuria emană din experienţa subiectivă interioară a propriei noastre existenţe. Puterea bucuriei este subiectivă, nu izvorăşte din nicio sursă exterioară nouă. Astfel, energia performanţei motorii este inepuizabilă. Putem dansa în extaz toată noaptea într-o biserică, la lumina lumânărilor, ca şi cum am dansa cu însăşi Sursa Vieţii. În acea stare, perfecţiunea interioară şi uluitoarea frumuseţe a tot ceea ce există strălucesc ca o radianţă luminoasă, iar infuzia energiei spirituale facilitează transfigurarea de la percepţie la viziune, de la liniar la nonliniar, de la limitat la nelimitat. Funcţionarea în lume este încă posibilă la cea mai înaltă vibraţie, aceea a iubirii (în nivelurile 500), dar s-ar putea să părăsim arena obişnuită a comerţului şi să ne abandonăm ocupaţiile şi funcţiile sociale.
În asemenea stări, „miracolul“ este ceva obişnuit. Ceea ce este denumit „supranatural“ pare să se întâmple tot timpul, fără a fi explicat de un motiv, de logică sau de cauză şi efect. Este clar că nicio „persoană“ nu produce miracole. Acestea apar spontan atunci când sunt împlinite condiţiile necesare. Dezvoltarea unui ego spiritual este evitată prin înţelegerea faptului că fenomenele sunt un dar primit de la ceea ce este dincolo de sinele nostru personal; noi suntem doar canalele Iubirii, nu originea ei.
Se ştie că progresul spiritual este rezultatul Graţiei, nu rezultatul eforturilor noastre personale. Recunoştinţa ca stare înlocuieşte mândria de a fi reuşit. Procesul renunţării continuă şi mai profund pe măsură ce renunţăm la toate îndoielile, toate sistemele de convingeri, toate percepţiile, toate punctele de vedere -poziţionalităţile noastre, la toate părerile şi la toate ataşamentele noastre. Devenim doritori să renunţăm la toate ataşamentele, chiar şi la ataşamentul faţă de starea excepţională a Extazului ce nu poate fi descris.
Din smerenie renunţăm la toate opiniile despre alţii. Într-un fel, nimeni nu poate fi altceva decât este. Iubirea ştie acest adevăr şi nu ia partea nimănui. Iubirea sporeşte ceea ce este pozitiv, şi nu ceea ce este negativ în alţii. Se concentrează pe tot ceea ce este bun în viaţă, în toate expresiile sale. Iubirea necondiţionată este iubirea care nu aşteaptă nimic de la alţii.
Atunci când am devenit iubitori, nu mai avem nicio limitare şi nici nu le cerem altora să fie într-un anumit fel astfel încât să-i iubim. Îi iubim indiferent de cum sunt ei. Chiar şi dacă sunt insuportabili! Ne pare rău pentru răufăcătorii care au ales o viaţă în afara legii ca fiind cea mai bună variantă pentru ei.
Când iubirea este necondiţionată, nu există niciun ataşament, nicio aşteptare, niciun interes ascuns şi nici nu se păstrează vreo evidenţă a cine dă şi cui dă. Iubirea noastră este necondiţionată indiferent ce am fi noi ori ceilalţi. Este dăruită dincolo de orice cerinţe. Este liberă de orice legături. Nu aşteptăm nimic în schimb, când dăruim. Am renunţat la toate aşteptările conştiente şi inconştiente pe care le-am putea avea faţă de acea persoană.
Iubirea iluminează esenţa şi, prin urmare, însăşi calitatea de a putea fi iubiţi a celorlalţi. Aceasta pentru că iubirea deschide inima. Percepţia percepe, dar inima ştie. Mintea gândeşte şi se împotriveşte, dar inima ştie şi continuă. Deci, chiar şi atunci când oamenii greşesc, noi tot îi iubim. Gândurile ne spun ceva, dar inima ne spune altceva. Mintea poate fi critică şi poate să nu fie de acord, dar inima iubeşte indiferent de situaţie. Inima nu pune niciun fel de condiţii lucrurilor din afară, numai mintea face aceasta. Iubirea nu cere nimic.
Disponibilitatea şi dorinţa de a ierta este o cheie către transformarea Iubirii în iubire necondiţionată. Odată cu iertarea, oamenii şi situaţiile sunt privite într-un alt context ca fiind pur şi simplu „limitaţi“, nu „răi“ sau „de neiubit“. Din smerenie, suntem dispuşi să ne abandonăm propria percepţie asupra unui eveniment trecut. Ne rugăm pentru miracolul de a vedea adevărul despre o persoană sau o situaţie şi renunţăm la toate părerile pe acea temă. Analizăm ce câştig am avea prin păstrarea percepţiei noastre faţă de ce s-a petrecut şi renunţăm la fiecare asemenea mic câştig: plăcerea autocompătimirii, plăcerea de a avea dreptate, de a fi victimă, renunţăm şi la resentimentele noastre.
Până la urmă vom renunţa la însăşi ideea iertării. A ierta pe cineva presupune că noi credem încă despre acea persoană că a greşit şi, prin urmare, că are nevoie să fie iertată. Renunţarea autentică înseamnă o renunţare completă de a vedea lucrurile în felul acesta. Când renunţăm la percepţiile noastre complet, renunţând la întregul sistem de judecată, atunci întreaga situaţie se schimbă şi putem iubi orice persoană. De vreme ce orice asemenea judecată este de fapt o autojudecată, renunţând ne eliberăm pe noi înşine, de fapt.
La nivelul iubirii necondiţionate iubim pe oricine şi orice, chiar şi pe Adolf Hitler. Îl privim ca pe o persoană care a fost preluată de energii negative şi suntem dispuşi să-l iertăm pe Hitler care nu s-a putut opune lucrurilor care i s-au întâmplat. El a fost copleşit de diabolic. În loc să urâm diabolicul, ne pare rău şi manifestăm compasiune faţă de persoanele care au fost copleşite de asemenea negativitate. Hitler a făcut ceea ce a crezut că onoarea îi dicta să facă. Aceasta a fost contextualizarea sa la vremea respectivă. A fost furat de anumite idealuri şi credinţe prezente în vremurile acelea. Astfel, chiar şi în cazul lui Hitler, se poate observa devotamentul său şi faptul că el credea că era de ajutor prin ceea ce făcea. În al doilea război mondial, piloţii kamikaze făceau ceea ce credeau că trebuia făcut pentru ţara lor şi chiar dacă ei încercau să ne bombardeze şi să ne ucidă, nu este necesar să-i urâm. Le putem respecta dorinţa de a-şi da viaţa pentru ţara lor. Putem înţelege că oricine încalcă legile Iubirii este, de fapt, o victimă a unui sistem de credinţe impus de societate ori de constrângerile vremii.
Din Capitolul 12 – Iubirea