În Grecia antică, politicienii de carieră au învăţat să uzeze de fructele oratoriei de la profesioniştii în domeniu, care percepeau o taxă şi predau „retorica“ sau arta de a umbri adevărul în vederea câştigării alegerilor. E vorba, deci, de un talent însuşit care, în exces, aduce aminte de o atitudine bombastică, intenţionată a impresiona pe cei creduli, lipsiţi de educaţie ori chiar pe cei educaţi, dar care au o agendă diferită de preocupări. Această violare a adevărului i-a indignat pe Platon, Socrate şi Aristotel, care au demolat total credibilitatea protagoniştilor. Totuşi, din acest dialog au reieşit două concluzii importante: (1) inteligenţa ca filosofie depinde de satisfacerea cerinţelor dialecticii (structurii) argumentelor, şi (2) e important ca adevărul integru să fie prezentat adecvat auditoriului, pentru a facilita înţelegerea şi acceptarea din partea acestuia. Acest lucru este conform cercetării conştiinţei, prin faptul că adevărul verificabil e un produs deopotrivă al conţinutului şi contextului.
Liderii omit adesea să furnizeze o anumită informatie ce ar recontextualiza complet impactul asupra prezentării lor. Neajunsul intelectualilor integri este că ei cred că adevărul prin el însuşi e convingător pentru alţii, ignorând faptul că se întâmplă exact contrariul – cei non-integri urăsc şi resping adevărul ori îl etichetează drept falsitate, deoarece e perceput ca o respingere a propriilor motivaţii. Atunci când adevărul e contextualizat adecvat, el e consolidat de credibilitate, iar falsitatea nu mai trebuie combătută deoarece se prăbuşeşte singură.
Cu toate că adevărul se ridică singur la suprafaţă, el trebuie să fie „vândut” pentru a-l face agreabil şi atrăgător celorlalţi. Populaţiile cu niveluri scăzute ale conştiinţei sunt interesate exclusiv de câştiguri. Faptul că adevărul eliberează e un concept acceptat de cei integri, el fiind totodată perceput ca un duşman ameninţător de cei neintegri.
Dacă falsitatea are drepturi legale şi egale cu adevărul, beneficiind în plus şi de acceptare academică şi propagare prin media, atunci Goebbels, Hitler, Eichmann, fascismul şi Holocaustul ar fi legitime, ca de altfel şi Stalin, Pol Pot ori Buchenwald. Se poate vedea că problema nu e falsitatea însăşi, ci transformarea ei (luciferică) în adevăr.
Pervertirea adevărului şi integrităţii în societatea actuală e atât de evidentă încât aceasta nu recunoaşte desacralizarea adevărului decât atunci când atinge niveluri absolut extreme, precum afirmaţia că victimele atacurilor din 11 Septembrie meritau pe drept să moară (afirmaţie calibrată abia la nivelul 90). Această declaraţie a fost apărată ulterior pe baza falsului raţionament conform căruia „victimele meritau într-adevăr să piară din cauza războiului din Irak.“ (Fox News, 2/04/05). Aceasta, deşi războiul amintit e de fapt ulterior şi nu anterior atacurilor teroriste. Astfel, relativismul a înlocuit adevărul cu falsitatea în acompaniamentul uralelor suporterilor, care nu erau, ei înşişi, altceva decât victimele patetice ale unei spălări academice a creierelor.
Prin aplicarea aceloraşi principii conform cărora falsitatea e deopotrivă legală şi justificată, atunci la fel devin şi răzvrătirea şi trădarea. Acelaşi dicton va sprijini apoi drepturile de a urî şi distruge, deoarece expresia e definită acum în aşa fel încât să includă acţiunea. Paradoxul e că, dacă anarhia e legală, atunci nu mai există forţa legală care s-o impună. Legea e bazată pe adevăr şi, prin urmare, în afara cerinţelor adevărului nu poate exista nicio lege care să protesteze faţă de „drepturile” celor fărădelege.
Din Cap. 13, Adevărul – calea spre libertate

https://www.edituracarteadaath.ro/carti/david-r-hawkins-adevar-versus-falsitate
