Chiar dacă gândurile sunt încărcate cu dureri şi eşecuri şi au fost un dezastru şi o sursă de suferinţă, tot ne agăţăm de ele deoarece reprezintă „ceea ce sunt eu“, rezultând o relaţie de iubire şi ură cu acestea. Pentru a-şi asigura supravieţuirea, sinele a învăţat, de asemenea, cum să „stoarcă“ satisfacţie şi energie din stările emoţionale negative. El prosperă pe baza nedreptăţii, martiriului, eşecului şi vinovăţiei. Eul „iubeşte“, în mod secret, poziţia de victimă şi se agaţă de ea, extragând o plăcere distorsionată şi o justificare sinistră din durere şi suferinţă. Acest lucru poate fi văzut în multe cazuri ca o dependenţă şi un stil de viaţă. „Cel ce pierde“ este aproape o figură romanticizată în muzică şi folclor (de exemplu, iubitul respins).

Tot timpul suntem ataşaţi şi „îndrăgostiţi“ de ideile noastre. Le apărăm şi le găsim scuze. Suntem geloşi pe credinţele noastre. Le preţuim şi le dispreţuim, în mod alternativ, şi ne pedepsim pe noi înşine prin sentimente de vinovăţie şi ură faţă de propria persoană. Oricum, toate acestea reprezintă o infatuare. Imaginea de sine capătă farmec deoarece este vorba de scena pe care defilează drama vieţii noastre. A renunţa la ceea ce este iubit produce teamă de pierdere. Pentru sine, toate obiectele îndrăgite sunt văzute ca o sursă de fericire.

Următoarea problemă esenţială este dificultatea de a ne despărţi de dragostea emoţională – nu din cauza iubirii propriu zise, ci datorită ataşamentului faţă de ceea ce este iubit. Considerăm că pierderea unui obiect îndrăgit produce durere dar, de fapt, durerea survine din cauza lipsei ataşamentului însuşi, şi asta deoarece obiectul iubit este văzut ca o sursă de fericire. Durerea se datorează iluziei că am pierdut sursa fericirii, şi că sursa fericirii se află acum „în exterior“.

Dacă analizăm mai amănunţit sentimentul de fericire, devine limpede că acesta este localizat, de fapt, în interior. Deşi declanşatorul său poate părea că provine din afară; senzaţia este în întregime un sentiment interior de plăcere. Prin urmare, sursa fericirii se găseşte în interior şi este eliberată în anumite circumstanţe favorabile, atunci când mintea experimentează un rezultat dorit. Examinându-ne pe noi înşine, vom descoperi că evenimentul nu face decât să declanşeze o capacitate interioară înnăscută. Odată cu descoperirea faptului că sursa fericirii este cu adevărat în interiorul nostru, şi de aceea nu poate fi pierdută, sentimentul de teamă se diminuează.

Văzute din perspectiva Realităţii, gândurile sunt, de fapt, nişte elemente exterioare. Deşi poate suna uimitor, ne putem dispensa total de ele, deoarece se interpun în calea atingerii adevăratei fericiri.

Fragment din Sinele-Realitate şi subiectivitate – David R. Hawkins, M.D., Ph.D.

Pe Scala Nivelurilor Conştiinţei acest volum calibrează la 998.80, cu 20 de sutimi mai puţin decât un Avatar precum Krishna, Buddha, Iisus.