Fragment din Cap.11, Oare chiar îmi creez realitatea?

What the Bleep Do We Know!? – Ce naiba ştim noi, de fapt?!

Aşa cum victimizarea reprezintă cea mai puternică respingere a premizei fundamentale a acestui capitol, “eu accept responsabilitatea” se constituie în cea mai puternică afirmare a ei. Ea reprezintă o întoarcere monumentală a felului în care abordăm lumea şi experienţele noastre.

Victimizarea şi sentimentul că suntem lipsiţi de putere, pe care ea ni-l induce, ne îndepărtează de viaţă. În orice situaţie, se ridică următoarele probleme: “Unde sunt sau cine se află de fapt în această situaţie? Ce mi se reflectă înapoi? Din ce nivel de fiinţare îmi provine aceasta?”

Această întoarcere înseamnă că, în loc să cerem universului să dovedească faptul că ne creăm realitatea (astfel încât să putem accepta sau respinge ceea ce se întâmplă), să luăm ca pe un dat faptul că viaţa şi întâmplările sale sunt create de noi înşine (în aşa fel încât să le putem căuta semnificaţia). Cât priveşte sensul termenului semnificaţie, acesta nu trebuie perceput la nivel filosofic sau cosmic, ci, pur şi simplu, direct: ce înseamnă adevărata ta persoană, sau ceea ce creezi, sau ceea ce negi în viaţa ta? Vreţi o schimbare în viaţa voastră? Faceţi această transformare şi urmăriţi ce se întâmplă.

“Oamenii dau vina întotdeauna pe împrejurările care i-au adus acolo unde sunt”, spune marele dramaturg britanic George Bernard Shaw. “Eu nu cred în împrejurări. Oamenii care reuşesc în această lume sunt aceia care se ridică şi caută împrejurările dorite, iar dacă nu le găsesc, le fac.”

Dar cum anume putem crea împrejurări? Cum putem da naştere acelor coincidenţe ce au un efect major asupra direcţiei vieţii noastre? Pare de domeniul imposibilului să putem genera o coincidenţă precum “Ei bine, îmi uitasem actele, aşa că a trebuit să mă întorc acasă, dar, pe drum mi s-a spart un pneu. Aşa că m-am oprit să-l schimb, dar aplecându-mă, mi s-au crăpat pantalonii. Mi-am înfăşurat o husă pe mijloc şi tocmai atunci această persoană a trecut pe lângă mine şi s-a oprit, deoarece, am aflat mai târziu, chiar ea croise husele acelea. În scurt timp, ne-am căsătorit”. N-a fost decât o coincidenţă.

De fapt, ceea ce vrem să spunem e că a fost o co-incidenţă.

Deci, a creat oare fericitul soţ din povestea noastră spargerea unui pneu? Sau şi-a creat propria căsătorie, iar Universul s-a ocupat de restul detaliilor? (Acest gen de întrebări apar imediat ce începem să ne punem problema creaţiei.)

În cadrul experimentelor de creare a unei schimbări a pH-ului apei, William Tiller spune:

“Chestiunea e următoarea: ori facem o declaraţie detaliată de intenţie, ori o facem în aşa fel încât să lăsăm o deschidere, astfel încât universul să găsească o cale de a se ocupa el însuşi de detalii? În general e vorba de a doua variantă.”

Cu alte cuvinte, în loc să dicteze toate etapele prin care trebuie să treacă apa pentru a-şi schimba pH-ul, precum rearanjarea legăturilor chimice, schimburi de ioni etc… meditatorii din experimentele doctorului Tiller n-au făcut decât să se concentreze asupra rezultatului final, lăsând universului grija detaliilor.

Posibilităţi şi timp

Rămâne totuşi întrebarea – cum funcţionează toate acestea? Şi cum poate deveni cineva mai conştient de posibilităţile existente, astfel încât creaţia însăşi să fie mai conştientă? Conform lui Amit Goswami:

“Există ipoteza că fundamentul fiinţării e conştiinţa. Tot ceea ce există e o posibilitate a conştiinţei. Dintre toate aceste posibilităţi, conştiinţa alege experienţa pe care o manifestă, o observă… Cuantica discută despre posibilităţi, dar atunci când vă priviţi pe voi înşivă, oare de câte ori v-aţi întrebat: “care posibilităţi?” Interogaţia voastră asupra posibilităţilor (poate fi) legată de lucruri triviale precum ce tip de îngheţată să aleg de data asta, cu vanilie sau cu ciocolată, fapt ce depinde total de experienţele voastre trecute. Astfel, rataţi fizica cuantică a vieţii voastre.”

Dr. Goswami vede posibilităţile unei vieţi răspândite precum oscilaţiile probabile ale unui electron. Acest lucru înseamnă că opţiunile din viaţa voastră sunt la fel de “reale” precum undele prevăzute prin ecuaţia Schroedinger. Stuart Hameroff duce acest concept un pas mai departe.

“Fiecare gând conştient poate fi văzut ca o alegere, o superpoziţie cuantică ce se fixează asupra unei alegeri. Să zicem, aşadar, că priviţi un meniu şi încercaţi să vă decideţi dacă veţi comanda creveţi, paste sau ton. Imaginaţi-vă că aveţi o superpoziţie cuantică a tuturor acestor posibilităţi coexistând simultan. Poate chiar mergeţi cu un pas în viitor pentru a gusta diferitele meniuri. Si apoi decideţi: “aha, voi lua spaghetti”.”