Iubirea, pacea şi fericirea nu sunt decât cuvinte folosite pentru a exprima disoluţia oricărei rezistenţe şi oricărei căutări, dispariţia separaţiei şi a “altceva-ităţii”, adică savoarea adevăratei noastre naturi, propria sa savoare în propria sa viziune. Acestea sunt nonobiective, în sensul că nu deţin niciun fel de însuşiri obiective. În consecinţă, nu sunt experientizări ale minţii sau trupului, deşi le influenţează pe acestea.
Căutarea şi opunerea rezistenţei ascund adevărata noastră natură, aceea de Prezenţă Conştientă, prin urmare ascund şi iubirea, pacea şi fericirea care îi sunt inerente sau, mai degrabă, care sunt chiar Prezenţa Conştientă.
Ca urmare a uitării adevăratei noastre naturi de Prezenţă Conştientă şi a faptului că ne imaginăm, în schimb, a fi un sine separat şi interior, ne propunem, în existenţa noastră lumească, să găsim iubirea în relaţiile afective, pacea în diversele situaţii întâlnite şi fericirea în obiecte.
Această căutare este, prin definiţie, incomodă – faptul de a suferi defineşte sinele separat şi interior. De fapt, nici nu există un sine separat şi căutător. Sinele separat aparent este însăşi activitatea de opunere a rezistenţei/de căutare.
Atunci când relaţia afectivă, situaţia sau obiectul căutate sunt găsite, căutarea ajunge temporar la final, iar odată cu această disoluţie, adevărata noastră natură începe să strălucească, altfel spus Prezenţa Conştientă se percepe pe ea însăşi pentru un scurt răstimp (de fapt, este un moment atemporal, mintea nefiind atunci prezentă).
Acel moment atemporal este cunoscut ca iubire, pace sau fericire. Mai este cunoscut şi ca frumuseţe şi înţelegere. Aceasta este adevărata noastră natură, care se cunoaşte pe ea însăşi aşa cum este, ne-aparent modificată de perceperea unui sine interior.
Când mintea îşi face iarăşi apariţia, interpretează eronat această experientizare nonobiectivă a iubirii, păcii sau fericirii, în care nu a fost prezentă, atribuindu-le pe toate acestea relaţiei, situaţiei sau obiectului.
Odată cu reapariţia subiectului/obiectului care gândeşte, iubirea, pacea sau fericirea sunt din nou ascunse iar gândirea purcede din nou la căutarea unei noi relaţii, situaţii sau obiect, în speranţa reeditării experientizării iubirii, păcii sau fericirii despre care consideră, în mod greşit, că sunt rezultatul acestora.
Însă nu relaţia, situaţia sau obiectul dau naştere la iubire, pace sau fericire. Încetarea gândului care opune rezistenţă, care caută, este aceea care permite să strălucească manifestării iubirii, păcii şi fericirii latente, inerente adevăratei noastre naturi, aceea de Prezenţă Conştientă. Cu alte cuvinte, încetarea opunerii de rezistenţă/căutării permite adevăratei noastre naturi să se cunoască sau să se perceapă ca atare, ne-aparent-ascunsă de activitatea de opunere a rezistenţei/de căutare.
Astfel, iubirea, pacea şi fericirea nu sunt ceva care să vină şi să treacă, tot aşa cum nici Sinele nostru, Prezenţa Conştientă, nu vine şi nu trece. Şi totuşi, acestea sunt uneori aparent ascunse.
Prezenţa-Intimitatea Experienţei – volumul 2