Cézanne spunea:” O clipă din viaţa lumii se scurge. Să pictezi realitatea acelei clipe şi să uiţi de toate pentru asta. Să devii acea clipă, să fii o planşă capabilă să simtă. Să redai imaginea pe care o vezi, uitând de orice altceva ce s-ar fi petrecut înainte în timp.”

Să fii acea clipă, să te cunoşti pe tine a fi acea clipă, a fi totalitatea experienţei clipă de clipă; să te cunoşti pe tine a fi substanţa acestei clipe şi a oricărei alte clipe şi, ca artist, “să redai imaginea”; să faci ceva ce transmite şi exprimă această înţelegere, nu doar să exprimi, ci să o transmiţi ei; să faci ceva ce conţine puterea intrinsecă de a desface sau de a dizolva aceste moduri dualiste de vedere ce au devenit atât de obişnuite şi să induci această înţelegere experienţială.

Cézanne ne-a lăsat aceste imagini vizuale care se apropie în formă, cât mai mult posibil, de realitatea fără de formă dar mereu-prezentă a Experienţei, la fel şi Permenides, Rumi, Krishnamenon şi alţii care au făcut la fel folosind cuvintele.

Calea artistului este calea percepţiei, la fel cum calea filozofului este calea gândului, iar calea discipolului este calea iubirii.

Cézanne spunea: “Vine ziua când un simplu morcov, observat cu ochi proaspăt, va porni o revoluţie.” Ceea ce voia să spună era că, dacă ne uităm la orice lucru, indiferent cât de simplu sau comun şi pătrundem cu adevărat în miezul acelui lucru, ceea ce înseamnă în inima acelei experienţe, vom descoperi ceva extraordinar, ceva ce va revoluţiona felul în care ne vedem pe noi înşine, pe alţii şi lumea. Aceasta este adevărata revoluţie ce face să pălească toate celelalte revoluţii.

Un artist încearcă să facă ceva care să exprime şi să evoce această realizare, ceva care duce privitorul direct în această înţelegere experienţială.

Pictorul încearcă să stârnească această revoluţie. Un Pictor încearcă să reprezinte, adică să re-prezinte, să prezinte din nou o viziune a experienţei ce evocă realitatea experienţei, încearcă să facă ceva ce are puterea interioară de a atrage privitorul în propria sa realitate.

De aceea, pictorul francez Pierre Bonnard încerca să surprindă momentul fără de timp al percepţiei de dinaintea gândirii ce împarte lumea în subiectul care percepe şi obiectul care este perceput, şi-apoi, mai departe, împarte obiectul în “zece mii de lucruri”. Cum arată această imagine în viziunea lui Bonnard? Era o lume plină de culoare, intensitate, armonie, dans şi vitalitate. Era o lume în care marginea căzii sau o bucată din podeaua veche de lemn primeau aceeaşi atenţie, aceeaşi iubire, ca şi linia curbată a unui obraz sau atitudinea unei mâini, a unui gest făcut cu mâna.

Era aceeaşi clipă pe care dorea să o evoce şi William Blake. Odată a fost întrebat: “Când vezi soarele răsărind, nu vezi şi un disc de foc asemănător cu o monedă?” şi el a răspuns: “Oh, nu, nu! Eu văd un grup nenumărabil de fantome divine ce strigă: Slăvit, slăvit, slăvit este Domnul Dumnezeu cel atotputernic!”

Fragment din volumul 1: Rupert Spira – Prezenţa-Arta păcii şi a fericirii