Din poemele Antoniei

croiesc zeci de infinituri

în neteda piele

ce astăzi mi-e culcuș de suflet.

în adâncimi de întuneric

găsesc speranță

și-mi cutreier existența prin tine

căci în lumină am orbit

și mi te-am regăsit

fad, în cântec larg al nemuririi.

mă porți tăcut în piele

iar ea își urlă ființa.

sărută-mi rana ce mâine o să-mi plângă,

promite-mi nemurire în negura de dor

căci goală sunt de mine

în setea de-a-ți fi.

Îmi aștern dorințele pe un portativ. Te cânt. Ritmul apăsat te cheamă. Ești cheia spre inima mea, iar în întregul spectacol muzical, îți sunt muză. Mă cânți prin propriile-ţi vene, iar eu îți sunt refren. Mă tulburi, prin sunet. Îmbrățișezi orice acord, iar sufletul meu îți zâmbește. Te-a recunoscut. Murmurul tău a fost mereu fundal sonor la mine-n univers.

Îți fredonez imnul tăcerii… și plec. Ne regăsim unde apune ultimul portativ.

Muzica poartă-n pântec glasul iubirii. Naște speranţa unor noi începuturi, pornind cu DOi.