Aud o voce subţire, parcă bătătorită de vreme.

Un mic fior îmi străpunge fiinţa.

Nu vreau să o aud.

Nu ştiu ce pot ascunde vorbele sale.

Dar sunt nevoită.

Glasul destăinuie poveşti despre o floare.

Fiecare petală are propria tulpină care să o înalţe către cer .

Numai una se uita uimită în sus către soarele amăgit.

„M-ai ofilit”

spune aceasta.

Chipul pare să-i plângă.

Dar sufletu-i e prea uscat pentru lacrimi.

Închid ochii şi îmi imaginez povestea.

Sunt acolo sus, deasupra tulpinii mele.

Sunt o petală care simte adierea vântului.

Privesc în jos şi-ţi întâlnesc privirea.

„Spune că m-am ofilit singură”

îmi zici arătând către razele soarelui.

Acum durerea mă apasă.

N-am să-ţi mai surprind surâsul.

N-am să-ţi mai simt atingerea timidă.

N-ai să-mi mai fi.

Obrazul îmi simte lacrima care vine spre tine.

Îţi atinge creştetul.

Învii din durerea mea.

Atunci îmi furi un zâmbet.

Te privesc şi aştept să-mi fii.

Să mă înalţi.

Să creştem împreună

Dar nu eşti.

Nu ai fost nicicând.

Văd cum te ridici spre cer şi îmi ignori glasul care te striga.

Îmi deschid ochii şi mă trezesc la realitate.

‚‚Opreşte-te“

îi spun vocii.

‚‚Nu ştiu cine eşti şi nici ce vrei. Pleacă!“

În întuneric, urechile-mi aud un zâmbet.

‚‚Tu mi-ai fost lacrima. Chiar credeai că o petală ofilită

îţi poate fi tulpina care să te înalţe?“

poem din volumul 3 al colecţiei NOI în secolul XXI, Caietul Teodorei