“Adrian Ordean era cel mai cerebral, deși nu părea. De fapt, Adi nu vorbea niciodată fără rost. Poate firea lui echilibrată și potolită îl făcea să aibă un extraordinar simț al dreptății. Reacționa imediat în fața unei răutăți gratuite, la fel cum, dacă vedea pe stradă pe cineva care se chinuia să care ceva, era primul care sărea să ajute, strigând la noi: ”Ce faceți, băi, nu vedeți că femeii ăsteia îi e greu? Veniți și voi și ajutați!” De la el am învățat că, dacă trec pe lângă cineva care cântă pe stradă, să îi dau un bănuț: ”Cine știe, Ilie, pe unde o fi cântat omul ăsta, în viața lui!” În acele vremuri, sărăcia era atât de mare, încât, de multe ori, nici măcar hârtie igienică nu aveam la hotel, așa că tot de la el am învățat că, dacă mototolești bine ziarul Scânteia, vei obține ceva mai fin ca mătasea. Și, vă asigur că rar ați fi putut găsi o satisfacție mai mare, decât să te ștergi la fund cu ziarul Partidului Comunist Român, bine mototolit și porționat corespunzător! Tot el era acela care o avea ca primă admiratoare pe Dida, pentru cât de bine compunea, pentru modul lui de comportament și, mai ales, pentru dragostea pe care i-o purta soției lui de atunci, Cosette. Dida chiar mi-a mărturisit: ”Cum s-a făcut, Ilie, ca eu să nu am norocul ei, să am lângă mine un bărbat atât de bun și de blând, atât de atent și iubitor!?” Asta, sincer să fiu, nu știu. Știu, însă, că am avut șansa de a fi coleg cu toți cei amintiți aici, am avut șansa de a fi coleg și de a rămâne prieten cu Adrian Ordean. Așa a fost. Asta am făcut noi, toți cei de mai sus. Aceasta îmi este mărturia pe care o dau aici, spre știința tuturor“.

Ilie Stoian… un prieten drag.

fragment din volumul După ani şi ani – povestiri din spatele scenei de Adrian Ordean