Mândria înseamnă  admiraţie de sine, ceea ce implică  idea că, prin comparaţie, ceilalţi sunt inferiori ori au mai puţine merite, un rang sau o valoare inferioare. Transparenţa acestei viziuni este înţeleasă rapid de oamenii mai maturi, care o consideră a fi un atribut ce acţionează  în detrimentul societăţii. Mândria egoistă  în forma ideii de a fi special declanşează  sentimente care creează  resentimente în ceilalţi şi în societate, în general. Prin contrast, oamenii cu adevărat de succes sunt acceptaţi, deoarece succesul matur e acompaniat mai degrabă  de smerenie şi gratitudine decât de un aer de superioritate.

Mândria e apărată  în virtutea vulnerabilităţii şi vizibilităţii sale. Neajunsul său major rezidă  în invidie şi gelozie, precum şi în consecinţele acestora materializate în ură , maliţiozitate şi răzbunare. Fragilitatea Mândriei izvorăşte din esenţa ei narcisistă, ce percepe adevărata importanţă  ca pe o ameninţare şi un risc de pierdere a statutului. Astfel, vanitatea sa are drept rezultantă o sensibilitate faţă  de comparaţii, ce conduce la teama de atacuri şi paranoia socială, însoţite de ostilitatea tipică  acestora.

La nivel social, această  tendinţă  este exprimată  prin sindromul de a urî liderii şi succesul, în rândul cărora se numără şi sindromul de ură  împotriva americanilor. Partea întunecată  a narcisismului se exprimă  şi prin copiii care invidiază  şi manifestă  ostilitate faţă  de premianţii din clasa lor, şi are drept rezultat ulterior deriziunea cu care sunt priviţi studenţii ce agreează  adevărata performanţă  şcolară. Ostilitatea narcisismului găseşte expresii culturale profitabile când e exploatată pentru câştiguri politice, financiare ori de imagine. Este paradoxal, dar astfel, ostilitatea îndreptată  împotriva celebrităţilor ia naştere chiar din motivaţiile de a deveni celebri ale criticilor.

O consecinţă  a importanţei de sine bazată  pe Mândrie rezidă în nevoia acesteia de a fi alimentată  şi hrănită  constant pentru a surclasa îndoielile interioare şi lipsa sentimentului de completitudine ce rezultă  din satisfacerea cerinţelor integrităţii. Mândria este sensibilă , competitivă , se simte ameninţată  şi devine inflamată de gelozia ostilă  implicată  de statutul social sau atenţia din partea celorlalţi. Prin urmare, reprezintă  motivaţia în virtutea căreia criticii uzează  de sarcasm, ironie şi presupusă  satiră  şi stă la baza întregii industrii fundamentate pe atacarea persoanelor publice şi a reputaţiei liderilor recunoscuţi.

Internetul a devenit într-un mod foarte vizibil un domeniu ce mimează  ipocrit integritatea, favorizând o inflaţie a narcisismului exprimat ca opinie. Dat fiind că  eul narcisist nu este aliniat la adevărul integru, formele sale de expresie devin stridente şi false, calibrînd, prin urmare, la niveluri extrem de scăzute. Eul primitive şi mândru e lacom, iar acest călcîi al lui Ahile atrage în cele din urmă  consecinţe nefericite, lucru dovedit nu o dată  de istorie.

Deoarece mândria e percepută  ca o expresie a eului uman, unele forme ale sale sunt acceptate sau chiar aprobate la un anumit nivel social. Cel mai evident exemplu rezidă  în aşa-numitele opinii personale, în nenumăratele lor expresii ce îmbracă forma libertăţii de limbaj. Totuşi, dacă  le examinăm ca pe o funcţie a eului, opiniile nu se dovedesc nimic mai mult decît nişte idei cărora li se adaugă  o formă a importanţei de sine deoarece “sunt ale mele”. O opinie nu e decît o idee învelită  în strălucirea importanţei de sine – care devine mai atractivă  decît raţiunea, logica ori faptele.

Fragment din Transcenderea nivelurilor conştiinţei – scara spre Iluminare, David R. Hawkins, M.D., Ph.D.