Renunţarea la ceea ce s-ar putea întâmpla „în cel mai rău caz” este extraordinar de benefică. Procedând în felul acesta, ne vom da seama că ceva a instaurat teama aceea în interiorul nostru. Odată ce am scăpat de teama de teamă, când îşi mai face apariţia nu ne rămâne decât să o ocolim. Am reuşit, la un moment dat, să ocolesc teama timp de două săptamâni încheiate. Cu senzaţia aceea de tremur nervos intens care-mi străbătea corpul, mi-am văzut de treabă şi am lăsat teama să-şi facă de cap; ştiam că avea să se epuizeze. Am putea realiza, însă, pe măsură ce procedăm în felul acesta, că în spatele fricii originare se ascunde încă o sursă care o alimentează, şi anume vinovaţia.

Abia acum începem să înţelegem valoarea travaliului pe care lumea îl numeşte conştientizare spirituală (sau o sintagmă asemănătoare). Ne dăm seama şi de binefacerea tehnicilor precum concentrarea asupra iertării. Iertându-ne pe noi înşine şi iertându-i pe semenii noştri, supunând orice judecată lui Dumnezeu, începem să înţelegem că, renunţand la condamnarea altora şi a noastră înşine, vinovaţia subconştientă începe să atenueze teama; teama era păstrată în minte pentru că ne aşteptăm, în inconştient, ca atacurile iniţiate de noi să se întoarcă împotriva noastră sub forma de represalii. Ne aşteptăm la răzbunare şi la contraatacuri. Fiecare gând negativ sau ostil pe care-l nutrim faţă de alţii hrăneşte propria noastră teamă, fiindcă în planul psihic sau mental – invizibil ochilor fizici -, este ca şi când am clădi, treptat, ceva ce ameninţă să se întoarcă împotriva noastră. Aflăm că teama începe să scadă pe măsură ce ne eliberăm de mânie, ostilitate, criticism şi gânduri care-i condamnă pe ceilalţi. Aflăm cât de valoroasă este renunţarea la gândurile care fac rău altor oameni. Începem să-i preţuim şi să-i iubim pe aceştia pentru simplul fapt că există, pentru ceea ce sunt. Începem să ne privim pe noi înşine cu alţi ochi, şi, în felul acesta, îi vedem şi pe ceilalţi într-un mod diferit. Devenim dispuşi să iertăm, să uităm şi să trecem cu vederea.

Drept urmare, remarcăm că tot ceea ce condamnam la alte persoane nu erau decât expresii ale umanului. Ceea ce dezaprobaserăm în noi înşine şi în toţi ceilalţi era omenescul, inocenţa copilului din noi care credea tot ce auzea şi continua să se maturizeze. Conştiinţa unui copil este inocentă, nu-i aşa? El îşi iubeşte părinţii şi are încredere în ei; îşi iubeşte mama. De aceea, inocenţa copilului ajunge să poată fi programată. Copilul inocent crede tot ce-i spun părinţii, educatorii, îşi însuşeşte chiar şi condiţionarea politică/socială care este propagată prin intermediul programelor de televiziune şi sistemul de convingeri specific ţării sale.

Cine sau ce a avut încredere în toate sistemele de convingeri pe care şi le-a însuşit mintea noastră? Cine a avut încredere în tot ceea ce înseamnă convingerile noastre? Mintea acelei fiinţe inocente dinlăuntrul nostru, desigur, fiindcă mintea acelui copil inocent, natura însăşi a conştiinţei, a rămas neschimbată din momentul în care am venit pe lume. Cea care citeşte chiar acum aceste rânduri este conştiinţa inocentă a copilului, care şopteşte „Cred tot ce este scris aici. Îmi însuşesc aceste lucruri.” Copilul inocent din noi nu moare niciodată; inocenţa aceea este încă prezentă. Asistăm, în lumea de azi, la faptele unor tineri neştiutori şi susceptibili care sunt programaţi să urască (în mod paradoxal, prin intermediul religiei); apoi consideră că ura şi uciderea celor nevinovaţi sunt „bune”, sau chiar „sfinte”.

Începem să remarcăm această inocenţă lăuntrică şi să ne dăm seama că toate lucrurile pe care le-am învăţat până acum, şi care au sfârşit prin a se dovedi greşite, au fost crezute prin prisma acelei stări intrinsece de necunoaştere a adevărului şi, de asemenea, pentru că am învăţat să deosebim ce nu era adevărat. De aceea suntem noi dispuşi să renunţăm la condamnarea celorlalţi şi a noastră înşine; începem să ne asumăm propria inocenţă şi pe aceea a altora. Din nefericire şi în mod regretabil, dezinformarea a găsit o cale de a pătrunde în mintea inocentă.

fragment din Cap. IX: Îngrijorarea, teama şi anxietatea

Vindecare şi recuperare, David R. Hawkins, Ed. Cartea Daath, 2011