[…] am avut posibilitatea să fac mai multe „meserii“ în același timp și mi-a plăcut mult de tot. Am fost chitarist, am fost solist vocal, am fost „inginer de sunet“, am fost producător muzical, compozitor, patron, șofer și…
N-am fost niciodată critic muzical. Au fost și sunt alții, într-un număr destul de mare, care au ratat probabil întâlnirea lor cu muzica și se aruncă în decisive și în tot felul de comentarii de tip profesoral, spumoase sau idioate de cele mai multe ori, de parcă ar deține monopolul cunoștințelor despre muzică, chitară, voce, stiluri etc. Ca chitarist, am avut de-a lungul timpului performanțe și satisfacții mari și foarte mari. Am avut momente unice și poate de neatins pentru mulți chitariști de la noi. Nu mă refer aici la viteza cu care poți cânta la instrument, ci la spectacole deosebite sau la conjuncturi magice în care m-am aflat de câteva ori. Dar am și eu fanii mei… Am găsit un comentariu undeva pe YouTube:
Gabriel Hania comenta:
„… chitariști care se regăsesc astăzi în tot felul de top-uri făcute de amatori. Atunci când vine vorba despre chitariști, de-a lungul timpului, eu nu l-am văzut pe acolo pe Adi Ordean… Cred că nu au ascultat așa cum trebuie performanțele lui sau nu au ascultat, de fapt, niciodată nimic din ce a făcut el de-a lungul timpului ca chitarist. Altfel, nu înțeleg, orice ar încerca ei să spună, cu orice argumente ar veni, nu explică lipsa lui ca chitarist din topurile ultimilor ani. Sunetul de chitară și stilul lui Adi Ordean este ușor de recunoscut și în același timp destul de greu de executat. Asta cu stilul personal e una din cele mai mari performanțe pe care le poate atinge un instrumentist, cred eu, să fie recognoscibil la prima audiție. Dacă atunci când auzi la radio o voce și o recunoști imediat, e o performanță pentru cântărețul respectiv, ce să mai zic de un instrumentist care prin personalitatea stilului și a tonului propriu poate fi recunoscut imediat“.
Oho!!! Ce tare!…
Sunt chitarist și am învățat de-a lungul timpului să evaluez performanțele colegilor mei și să mă raportez la ele. Știu să mă ascult în așa fel încât să înțeleg când ceva e bine din ceea ce fac eu sau când altceva e zero total, așa că nu am nevoie de evaluările vreunui amator sau ofticat. Nu e lipsă de modestie. Am muncit prea mult ca să las niște neaveniți să mă evalueze după cine știe ce criterii cu „like-uri“ aberante, sau așa din burtă, în topuri puerile sau comentarii de școală profesională. Dacă m-am uitat chiorîș la unele declarații făcute de Dan Andrei Aldea, în timp, acum am ajuns să înțeleg perfect ce vroia el să spună. Lipsa de respect și nepăsarea celor mai tineri față de generațiile de muzicieni mai vechi, iese în față, fără noimă, fără sens, protejând cu o aroganță de cartier încercările celor din jurul lor. Cred că fac lucrul ăsta doar cu intenția de a ieși în evidență în fața prietenilor sau a gagicilor de conjunctură. Poate că mulți dintre ei au încercat treaba asta cu muzica, cu chitara și au fost înfrânţi, au eșuat. Ăsta e un bun motiv de frustrare, care se răsfrânge asupra estimărilor pe care le fac ei jucându-se cu cuvintele. Știu că e nevoie de critici, e în regulă cu critica făcută în cunoștință de cauză; fă-mă să învăț ceva din cuvintele cu care mă “cerți“, nu mă evalua gratuit și influențat de cei din jur, așa cum o faci de cele mai multe ori, domnule critic!
din Capitolul XV: Chestii, trestii
După ani şi ani – povestiri din spatele scenei, Adrian Ordean – Ed. Cartea Daath 2021