Când vă gândiţi la energie, probabil că vă gândiţi la o substanţă care se deplasează sub formă de unde – la fel ca undele de lumină, microundele, electricitatea şi undele sonore, de exemplu. Este un lucru destul de adevărat: toată energia se deplasează sub formă de unde, având, astfel, o frecvenţă proprie. Spre  deosebire de această situaţie, când vă uitaţi, să spunem, la masa din faţa voastră sau la scaunul pe care staţi, nu vă gândiţi că ele se deplasează sub formă de unde; la drept vorbind, este foarte probabil să gândiţi că ele sunt imobile (ceea ce este cât se poate de rezonabil).

Şi, totuşi, spre perplexitatea întregii comunităţi ştiinţifice, oamenii de ştiinţă au descoperit că fiecare particulă pe care o întâlnim în viaţa noastră – indiferent dacă pare a fi energie sau îmbracă o aparenţă solidă – se deplasează, în realitate, sub formă de undă, dar rămâne şi relativ materială în acelaşi timp.

Scaunul pe care staţi, de exemplu, pare să fie solid şi este, totodată, energie care se deplasează în unde chiar în clipa în care vorbim. O particulă nu mai poate fi descrisă doar ca particulă şi nici energia nu mai poate fi descrisă doar ca energie; tot ce există în lumea aceasta este, simultan, şi una şi cealaltă.

Poate părea extrem de ciudat şi, eventual, puţin derutant (de fapt, chiar este), însă când oamenii de ştiinţă utilizau detectoare de particule în încercarea de a identifica dacă o particulă luminoasă (foton) era corpuscul sau undă, au observat că atunci când încercau să determine dacă lumina se comporta ca şi corpuscul, ea se comporta ca atare, dar în clipa în care opreau detectoarele de particule, lumina revenea la starea ei de undă. Aceasta înseamnă fie că particulele au capacităţi paranormale, fie că forma sub care aleg să se înfăţişeze are ceva de-a face cu privitorul.

După o perioadă de gândire, oamenii de ştiinţă au concluzionat că particulele nu au, propriu zis, capacităţi paranormale. Ei au conchis că determinarea dacă lucrul pe care-l percepem este alcătuit din materie sau din energie depinde de doi factori extrem de importanţi: în primul rând, dacă ne uităm la el sau nu, iar în al doilea rând, de ce anume ne aşteptăm să vedem.

Werner Heisenberg, un strălucit fizician, a rezumat întreaga dilemă în celebrul său principiu al incertitudinii: „A observa înseamnă a perturba.” Asta înseamnă că prin observarea indiferent cărui fenomen, voi modificaţi, în realitate, rezultatul final al experienţei. Pentru a simplifica încă şi mai mult explicaţia, înseamnă că jucaţi un rol foarte activ în crearea a ceea ce vedeţi şi experimentaţi în viaţa voastră – influenţaţi, mai bine zis, alcătuirea realităţii care vă înconjoară doar prin simplul fapt că sunteţi în viaţă. Mai mult decât atât, asta arată că aşteptările voastre sunt, în realitate, creatoarele experienţelor pe care le trăiţi la modul cel mai concret cu putinţă. În termenii experimentului anterior, când oamenii de ştiinţă au pornit detectorul de particule, se aşteptau să vadă particule, ceea ce, de altfel, au şi văzut. În acelaşi fel, şi voi participaţi activ la crearea propriei vieţi prin intermediul aşteptărilor voastre; în fiecare clipă în care sunteţi în stare de veghe, propriul vostru „detector” este pornit, iar voi căutaţi activ experienţele la care vă aşteptaţi. Procedând în felul acesta, obţineţi exact ceea ce vă aşteptaţi să se întâmple.

Asta mai înseamnă şi că, dacă modificaţi aşteptările legate de o situaţie anume, veţi aduce schimbări şi modului în care o observaţi. Fireşte că acest lucru va altera rezultatul, făcându-l mai puţin perturbator.

Deşi sunt convinsă că toate acestea vi se par fascinante, v-aţi putea întreba ce legătură au ele, mai exact, cu viaţa voastră.

Bine, iată:

Primiţi ceea ce vă aşteptaţi să primiţi, nici mai mult, nici mai puţin

Poate că vă este cunoscută vechea întrebare filosofică: „Dacă se prăbuşeşte un copac în pădure şi nu este nimeni acolo care să-l audă, mai face el zgomot în cădere?” Eu am presupus întotdeauna că face zgomot, în baza principiului că indiferent dacă m-aş afla lângă el sau nu, sunetul este emis oricum. După mine, implicarea mea ar fi avut foarte puţin de-a face cu ceea ce s-ar fi întâmplat cu copacul oricum, prin firea lucrurilor. S-a dovedit că greşeam.

Răspunsul corect este: copacul nu numai că nu ar face zgomot în cădere, dar nici pădurea nu ar exista, fiindcă eu nu aş fi acolo ca să o văd.

Dacă particulele vi se înfăţişează ca fiind materiale doar atunci când le priviţi şi sub formă de undă atunci când nu le priviţi, pare logic că întreaga realitate se înfăţişează, de fapt, sub formă de undă până în clipa în care vă aflaţi voi exact în locul potrivit pentru a o experimenta. Capătă un aspect material pe măsură ce o experimentaţi şi revine la starea de undă când încetaţi să-i mai acordaţi atenţie (sau să o resimţiţi).

Este un concept destul de excentric, ca să nu spunem mai mult de atât. Casa în care locuiţi există când sunteţi acolo şi dispare când o părăsiţi. Soţul vostru pleacă la serviciu dimineaţa, însă nu se află doar la locul său de muncă; el este, efectiv, un fascicul de unde. Luaţi prânzul cu mama voastră şi, când vă despărţiţi, ea devine din nou un fascicul de unde care rămân pe frecvenţa „mamă” până la următoarea voastră revedere.

Asta înseamnă că fiecare clipă reprezintă un act de creaţie cu totul nou, care se bazează pe aşteptările voastre din momentul respectiv. Voi creaţi, la modul cel mai concret, fiecare moment al vieţii voastre. Viaţa nu este ceva de sine stătător, ea trece tot timpul, ca fulgerul, din existenţă în non-existenţă, permanent, creând şi recreând experienţele în funcţie de ceea ce observaţi voi.

Din moment ce jucaţi acum, în experiment, rolul detectorului de particule, v-aţi putea gândi la voi înşivă şi ca la un detector de viaţă. Nutriţi anumite aşteptări referitoare la modul în care se desfăşoară viaţa voastră în prezent şi la modul în care va evolua ea în viitor. Aşteptările acestea pot îmbrăca forma gândirii conştiente, sau pot fi convingeri de care să nu fiţi nici măcar conştienţi. Indiferent de situaţie, îmbinarea acestor convingeri acţionează ca un detector de particule, numai că al vostru nu se opreşte niciodată. De aceea, aşteptările pe care le nutriţi influenţează în permanenţă rezultatul oricăreia dintre experienţele voastre. Pe scurt, experienţele din viaţa voastră apar pentru că ele sunt ceea ce vă aşteptaţi voi să trăiţi.

Când vă modificaţi aşteptările, modificaţi şi rezultatul oricărei experienţe din viaţa voastră.

Fragment din cartea Fluxul, 40 de zile pentru o transformare totală a vieţii de Tara Meyer-Robson, Ed.Cartea Daath, 2010