Gloria in Excelsis! Deo!

Astfel începe cartea Sinele:realitate şi subiectivitate, cea de-a treia carte publicată de “Doc”, cum i se spunea doctorului David R. Hawkins, născut într-o zi de 3 iunie 1927. Aceasta este şi concluzia învăţăturilor transmise de autor: totul este în Dumnezeu, nimic în afara sa, adevărul se revelează dincolo de dualitate prin însăşi Prezenţa de necuprins de necuprins în cuvinte omeneşti, fie acestea atribute precum infinită, absolută, eternă.

“Î: Pentru a înţelege Infinitul, trebuie să avem oare o conştiinţă Infinită?

R: Nu este nimic de înţeles. Aceasta ar implica o dualitate între cunoscător şi cunoscut. În realitate, aceştia sunt identici. Infinitul ştie în virtutea faptului că este Totul. Pentru clarificare, conştiinţa poate fi înţeleasă sau descrisă ca şi cum ar avea două straturi sau niveluri. Stratul superior este infinit şi dincolo de toate iluziile, precum schimbarea, temporalitatea sau succesiunea. Stratul inferior are capacitatea de conştienţă şi include înregistrarea a tot ceea ce se petrece în nivelurile de mai jos, inclusiv fiecare idee, decizie şi acţiune a sinelui. De asemenea, înregistrează toate deciziile voinţei spirituale individuale, ce servesc drept ceea ce poate fi numit o intermediere a tranziţiei între finit şi Infinit. Ca o analogie mecanică, ar putea fi utilizată cea a mecanismului de cuplare aferent unei locomotive, care sincronizează acţiunile/inacţiunile variabile dintre motor şi roţi.”

Fragment din Sinele: Realitate şi Subiectivitate

“Pe la vârsta de treizeci şi opt de ani, mă aflam in extremis şi ştiam că eram pe cale să mor. Puţin îmi păsa de trup, numai că spiritul meu era într-o stare de suferinţă şi disperare extremă. Când mi se apropia sfârşitul, mă străfulgeră un gând: „Ce-ar fi dacă ar exista un Dumnezeu?“ Aşa că am adresat o chemare, o rugăminte: „Dacă există un Dumnezeu, îl rog să mă ajute în momentul acesta.“ M-am lăsat în voia oricărui Dumnezeu ar fi existat şi am alunecat într-o stare de inconştienţă. La trezire, se petrecuse o transformare de o asemenea amploare, încât am rămas mut de uluire.

Persoana care fusesem încetase să mai existe. Nu mai era nici sine individual, nici ego, ci doar o Prezenţă Infinită de o putere atât de nemărginită încât aceasta era tot ce mai exista. Această Prezenţă înlocuise ceea ce fusesem „eu“, iar corpul şi acţiunile acestuia erau conduse exclusiv de Voinţa Infinită a Prezenţei. Lumea era iluminată de claritatea unei Unimi Infinite care se exprima pe sine pe măsură ce toate lucrurile se revelau în infinita lor frumuseţe şi perfecţiune.

Această perioadă de serenitate a continuat să persiste în timp ce viaţa îşi urma cursul. Voinţa individuală dispăruse; corpul fizic şi-a continuat activitatea sub îndrumarea infinit de puternicei însă extraordinar de blândei Voinţe a Prezenţei.

În starea aceea nu era nevoie să mă gândesc la nimic. Tot adevărul se evidenţia de la sine, fără să fie necesară, sau chiar posibilă, niciun fel de interpretare. În acelaşi timp, sistemul nervos se simţea excesiv de încărcat, ca şi când ar fi suportat mai multă energie decât erau circuitele sale menite să suporte. Funcţionarea efectivă în lume se dovedea imposibilă.Toate motivaţiile obişnuite au dispărut, odată cu întreaga teamă şi anxietate. Nu era nimic de căutat, fiindcă totul era desăvârşit. Gloria, succesul şi banii erau lipsiţi de importanţă. Prietenii insistau asupra revenirii, mai pragmatice, la practica clinică, însă nu simţeam nicio motivaţie interioară de a face lucrul acesta.

Posedam acum capacitatea de a percepe realitatea din spatele personalităţilor: la originea maladiilor emoţionale se afla convingerea oamenilor că ei erau chiar această personalitate. Şi, astfel, parcă de la sine, practica medicală a fost reluată, devenind, până la urmă, una de foarte mari proporţii. Veneau oameni de pe întreg teritoriul Statelor Unite. Cabinetul ajunsese să aibă două mii de pacienţi externi, ceea ce necesita peste cincizeci de terapeuţi şi alţi angajaţi, o suită de douăzeci şi cinci de birouri, precum şi laboratoare de cercetare şi laboratoare destinate encefalogramelor. Se înregistrau o mie de noi pacienţi pe an. La toate acestea se adăugau apariţiile la emisiuni radiofonice şi showuri ale reţelelor de televiziune, aşa cum s-a menţionat anterior. În 1973, cercetarea clinică a fost documentată într-un format tradiţional în cartea cu titlul Orthomolecular Psychiatry („Psihiatrie ortomoleculară“). Lucrarea aceasta era cu cel puţin zece ani mai avansată faţă de momentul apariţiei sale şi a stârnit o oarecare vâlvă.

Încetul cu încetul starea generală a sistemului meu nervos s-a ameliorat, moment în care şi-a făcut apariţia un alt fenomen. Era un minunat, delicios cordon de energie pe care îl simţeam urcând continuu de-a lungul şirei spinării, până la creier, unde dădea naştere unei senzaţii intense de plăcere neîntreruptă. Totul, în viaţa mea, se întâmpla prin sincronicitate şi se desfăşura într-o desăvârşită armonie; miraculosul devenise un loc comun. Originea a ceea ce oamenii numeau miracole era Prezenţa, şi nu sinele individual. Ceea ce mai rămăsese din „eul“ individual nu era decât martor la aceste fenomene. Un „Eu“ mai mare, mai profund decât sinele sau gândurile mele dinainte, determina tot ce se întâmpla.

Stările care mă încercau fuseseră relatate de alţii în decursul istoriei şi asta a dus la investigarea învăţăturilor spirituale, inclusiv acelea ale lui Buddha, ale înţelepţilor iluminaţi, ale lui Huang Po, ca şi ale unor învăţători mult mai recenţi precum Ramana Maharshi şi Nisargadatta Maharaj. Am avut astfel confirmarea că experienţele acestea nu erau singulare. Acum înţelegeam pe deplin Bhagavad-Gita. În răstimpuri se manifesta acelaşi extaz spiritual care fusese descris de Sri Ramakrishna şi de sfinţii creştini. Absolut tot ce exista în lume şi toate fiinţele erau luminoase şi minunat de frumoase. Erau Radiante şi exprimau această Radianţă în tăcere şi splendoare. Era evident că întreaga umanitate este, în realitate, motivată de iubirea interioară, dar că ea nu mai este, pur şi simplu, conştientă de acest lucru; cele mai multe vieţi sunt, parcă, trăite de indivizi care dorm şi care nu s-au trezit încă la conştiinţa realităţii a ceea ce sunt ei cu adevărat. Oamenii din jurul meu arătau ca şi când ar fi fost adormiţi şi erau incredibil de frumoşi. Era ca şi cum aş fi fost îndrăgostit de toată lumea.

Era cazul să întrerup practica mea obişnuită de meditare câte o oră dimineaţa şi încă una înaintea mesei de seară, pentru că aceasta ar fi intensificat starea de extaz într-o asemenea măsură încât n-aş mai fi reuşit să funcţionez. O experienţă asemănătoare cu cea survenită în mormanul de zăpadă în timpul copilăriei îşi făcu apariţia şi a început să fie din ce în ce mai dificil să părăsesc starea aceea, ca să mă întorc în lume. Frumuseţea de necrezut a tuturor lucrurilor strălucea în întreaga sa desăvârşire, iar acolo unde lumea vedea urâţenie nu era decât frumuseţe nesfârşită. Iubirea aceasta spirituală copleşea întreaga percepţie şi toate frontierele dintre aici şi acolo, atunci şi acum, precum şi orice separare au dispărut. În răstimpul anilor petrecuţi în tăcere interioară, forţa Prezenţei s-a intensificat. Nu mai exista viaţă individuală; nu mai exista voinţă individuală. „Eul“ individual devenise instrumentul Prezenţei Infinite şi se comporta, acţiona după cum se voia. Oamenii percepeau o linişte extraordinară în aura acelei Prezenţe. Căutătorii se aflau în căutarea răspunsurilor, însă din moment ce nu mai exista nicio individualitate cu numele de David, aceştia dobândeau, de fapt, răspunsurile de la propriul lor Sine, care nu era în niciun fel diferit de al meu. Din ochii fiecărei persoane răzbătea acelaşi Sine.

Şi minunea s-a produs, depăşind înţelegerea obişnuită. Numeroasele afecţiuni cronice de care corpul suferea de ani de zile dispărură; vederea a revenit spontan la normal şi nu a mai fost nevoie de ochelarii bifocali pe care-i purtam de o viaţă. Din când în când, o energie minunată, extatică, o Iubire Infinită, începea dintr-odată să radieze din inimă înspre locul vreunei calamităţi. Odată, în timp ce conduceam pe o autostradă, această splendidă energie a început să-mi ţâşnească din piept. Când maşina a trecut de o curbă, am văzut un accident de circulaţie; roţile autovehiculului care se răsturnase încă se mai învârteau. Energia a trecut cu mare intensitate în pasagerii maşinii respective şi apoi a încetat de la sine. Altădată, când mă plimbam pe străzile unui oraş străin, energia a început să se scurgă spre blocul din faţa mea şi a ajuns în locul în care tocmai stătea să înceapă o luptă între două bande rivale. Combatanţii şi-au venit în fire, au început să râdă şi, din nou, energia s-a oprit.

Modificări profunde ale percepţiei şi-au făcut apariţia fără niciun semn prevestitor şi în situaţii cu totul neaşteptate. Într-o zi, în care luam masa singur la Rothmann’s, în Long Island, Prezenţa s-a intensificat deodată până ce fiecare lucru şi fiecare persoană, care pentru percepţia obişnuită păruseră a fi separate, s-au topit într-o universalitate şi unime nesfârşite. În Liniştea nemişcată a devenit evident că nu existau nici „evenimente“, nici „lucruri“ şi că, în realitate, nu se „întâmplă“ nimic, fiindcă trecutul prezentul şi viitorul sunt doar plăsmuiri ale percepţiei, la fel cum este şi iluzia existenţei unui „eu“ distinct supus naşterii şi morţii. Pe măsură ce sinele fals şi limitat se dizolva în Sinele universal al adevăratei sale origini, apărea sentimentul inefabil al întoarcerii acasă, la o stare de linişte desăvârşită şi de absolvire de orice suferinţă. Există numai iluzia unei individualităţi care ar sta la obârşia oricărei suferinţe. Din momentul în care individul realizează că este însuşi universul, întreg şi totuna cu Tot Ceea Ce Este, nesfârşit pentru totdeauna, orice suferinţă viitoare devine imposibilă.”

Fragment din Despre autor – Letting Go-Calea renunţării