Textul soporific
Numai cel care nu înţelege este Buddha.

Din universul acestei cărţi dumneavoastră puteţi lipsi; citind această carte, nu mai ştiţi cine citeşte. Este o carte care vă pierde printre rânduri, următoarele rânduri:

Câtă diferenţă încape între vieţile noastre? Suficientă încât să existe raiul (iubirea, bucuria, respectul, sensul, pacea) şi iadul (furia, ura de sine şi de celălalt, depresia, vinovăţia etc.). Câtă incapacitate de a accepta şi trăi diversitatea celuilalt şi a existenţei, fără a încerca varii ajustări ale lumii, pentru a deveni după chipul şi asemănarea noastră, de care Procust ar fi întru totul mulţumit?

Destulă încât fiecare să dorească să-şi proclame unicitatea existenţei personale, ca garant exclusiv al adevărului: buric al pământului, ax al lumii sau, poate, centru fără periferie – demiurg al unui cosmos, pe alocuri, cu bune intensificări de haos.
Îndeletnicirea cu burice ale pământurilor este poate singura manieră de a mai îngriji câte o însingurare, de a mai cuprinde câte o bucată de sens, ca formă minimală de comuniune, exercitată – paradoxal – prin diferite moduri de „supunere“ a celuilalt.

Cum pot fi oare percepute miriade de destine diferite de al nostru, fără a mai arunca în acestea, cu bolovani ai furiei de sine, ca în ispăşitori alungaţi în pustia propriei vieţi care s-ar dori multiplicată la infinit.

Acestea sunt întrebările alchimiei diversităţii frecvent ratate, sunt întrebările celui aflat în căutarea unei pietre filosofale care să recompună acolo unde fragmentul nu mai are sens. Însingurarea, rezidenţa în periferie reprezintă (o pot spune toţi marginalii propriilor vieţi) sursa oricărei violenţe.

Ţinuta „bunului civilizat post-industrial“, în care postul este înlocuit de abundenţa de hipermarket, este cea a individului fără rădăcini, cu tulpinile arse şi frunzele fumate. Fumate nu precum arhaicele halucinogene sacre, ci precum două pachete de ţigări pe zi, înmulţind averea câte unui industriaş al tutunului, împuţinând sensul propriei existenţe.
Deconectat de propriul centru, acest om – poate eu, poate dumneavoastră – se simte separat de lume. Într-un abis de singurătate nu ne rămâne decât să ne expandăm ceea ce a rămas, în diferite culturi ale personalităţii, care înlocuiesc jalnic vestigiile de cult. Riturile comunionale, ale (re)întregirii au
devenit rituri personale ale separării. Iar diferenţa dintre „riturile“ vieţilor noastre devine obiect de diluţie homeopatică până când nu mai rămâne nici măcar o moleculă de întemeiere perenă, de sens profund.

Cele de mai sus sunt idei destul de „dure“, născute precum Atena din capetele taţilor, mai mult cu lovitura decât cu atingerea. Dacă mintea mea cuprinde acestea, este semn că mă aflu în clubul însinguraţilor precum toate „feţe-feţele“ de care vorbesc. Această constatare este destul de comunională şi de lipsită de spiritul obiectivităţii, prin inflaţie autoreferenţială, lucru firesc pentru că întemeierea lumii şi a Celuilalt trece prin oglinda alcătuirii personale.

Pentru a vedea însă bârna din propriul ochi este necesar un pestilenţial exerciţiu olfactiv cu lăturile vieţilor noastre, până când duhoarea se transformă în iz duhovnicesc. Poate că drumul spre „duh“ trece prin duhoare sau poate că duhul şi duhoarea sunt co-substanţiale. Oare până când nu ne duhneşte propria viaţă, nu ne putem înduhovnici? Dacă duhul este efectul fugii de duhoare, atunci înseamnă că „cerul“, dumnezeii, nu ar fi existat într-o lume a miresmelor, într-o lume a bucuriei.

Pe măsură ce citeaţi textul de mai sus (în care Eu vorbeam despre „ei“) şi lumea dumneavoastră internă era constituită din imaginile create prin lectură, aţi „uitat“ cine citeşte textul.
Ce sau cine eraţi în timp ce citeaţi? Cititul de text este ca viaţa: facem ceva fără să ştim că facem, în virtutea „făcutului“ devenit axiomă.

„Nivelul“ acţional, al scris-cititului acestei cărţi, este ca viaţa: suntem prinşi în ea până când nu mai avem posibilitatea să observăm că citim sau că trăim. Existăm cu o diluată priză a realităţii, iar viaţa devine o avalanşă de trăiri pe care nu ştim cine, ce şi cum le trăieşte. Suntem captivaţi de „filmul“ vieţii astfel încât nu ştim cine îl priveşte. Bun venit la cinema!

Nici zen, nici psihanaliză – cartea (care trebuie) închisă – Matei Georgescu