— De-ar şti omul câtă putere au gândurile lui, s-ar speria!

— Şi după ce s-ar speria, poate ar începe să fie şi atent. Dar oamenii refuză să-şi recunoască puterea. Refuză să-şi asume responsabilitatea la nivel individual dar şi, sau mai ales, colectiv. Refuză să-şi vadă gândurile proiectate şi manifestate în realitatea cotidiană, mai exact să şi le recunoască. Parcă nu sunt capabili să conecteze lucrurile între ele, să priceapă mecanismul cuvintelor creatoare de realitate, dinamica undelor în lumea lor. Nu pot pricepe însăşi alcătuirea realităţii lor.

— Până nu i se arată direct, până nu are o dovadă clară, fizică, palpabilă, omul tot nu crede! Aşa funcţionează mintea asta computeristă. Albă sau neagră, zero sau unu. Chiar şi dacă i se arată, dacă suferă cineva lângă el, dacă-l vede cum se scurge din picioare în faţa lui, şi degeaba. Oamenii nu văd că ar exista vreo legătură între gândurile ascunse, încărcate de ură şi furie şi reacţia din imediata lor apropiere… De-asta nu pot înţelege cum se fac ei toţi „vinovaţi“ de ororile lumii lor.

— Asta până nu-i umple vinovăţia pe dinăuntru. C-atunci trebuie să bubuie cu ea în afară! N-o mai pot conţine, aşa că o varsă-n afara lor. Să vezi atunci cum le merge mintea să caute alţi vinovaţi. Să vezi atunci ce de noi cuvinte aruncă-n viitor fără nicio grijă. Orice şi oricine e potrivit să joace rolul de vinovat. Om, animal, situaţie, gând, dar mai ales dumnezeu sau soarta…

— Dar chiar, că mi-am amintit acum să te-ntreb, s-au mai făcut îmbunătăţiri la sistemul emoţiilor sau tot aşa pornesc toate, din acelaşi punct?

— Tot aşa! Şi instinctul criminal şi iubirea. Numai dacă s-ar devoala totul, atunci poate c-ar putea pricepe şi ei şi s-ar reseta de la sine, fără să mai muncim noi.

— Dar dacă şi-ar recunoaşte rolul de pixel pe ecranul realităţii lor?

— Să nu cumva să-i spui că-i doar un pixel că e capabil să-ţi explodeze-n faţă! La cât de măreţi cred ei că sunt…

— Ei, da’ acum să fim corecţi şi să recunoaştem că li s-a şi impus să creadă toate astea! Mie chiar mi-e milă de ei câteodată.

— Da, şi mie, doar câteodată. Pentru că altfel, când mă gândesc la câte exemple au avut, de câte ori n-au avut ocazia de-a înţelege… Câte dovezi n-au avut… Dar aşa vor ei, să rămână orbi pentru că sunt naivi, într-adevăr.

— Ştii că în ultima perioadă clienţii mei au început să ia hotărâri mai puţin obişnuite? Da, am fost plăcut surprins de câţiva. A crescut inteligenţa şi s-a descătuşat creativitatea. Chiar m-au stârnit cu noutăţile astea şi mi-a plăcut să le creez şi eu nişte provocări în noile lor scenarii. Mai ales celor care credeau că gata, s-au trezit, au găsit adevărul… Amuzant.

— Ţi s-a întâmplat vreodată să fii descoperit? Să te vadă vreun client?

— Nu!

— Mie da!

— Ei, nu mai spune! Serios?… Şi ce-ai făcut?

— Ce să fac, întâi m-am prefăcut că n-o văd. Era o ea. Şi-apoi i-am spus că dacă a ajuns până aici, atunci ar putea să facă şi ea ceea ce fac eu.

— Şi cum a reacţionat?

— După o străfulgerare de revoltă, s-a calmat şi mi-a spus cu dispreţ că nu-i trebuie aşa ceva. Apoi au apărut şefii şi-au luat-o de lângă mine. Dar a apucat să vadă, oricum. Şi să înţeleagă, cu siguranţă. Ştiu asta.

— Asta da experienţă! Şi şefii, ce-au zis? Cum de s-a putut întâmpla una ca asta? Nu te-au certat pe tine?

— Nu.

— Înseamnă că nu era treaba ta. Nu era clienta ta?

— Nu. Asta e, că nu era clienta mea, dar o vedeam în panou, că era în conexiune cu câţiva dintre clienţii mei. Observasem eu că le tot dădea idei, că mişuna de colo-colo, dar nefiind client direct, n-aveam timp să o urmăresc şi pe ea.

— Păi, şi ce s-a-ntâmplat mai departe? Au lăsat-o în continuare în sistem?

— Da. Nu ştiu prea multe, dar este cu siguranţă în sistem. Ce-i drept, clienţii mei s-au desprins parţial din legăturile cu ea. Destul de abrupt s-a petrecut asta, aşa că bănuiesc că a intervenit un supra-supraveghetor.

— Ce chestie! Eu până acum n-am auzit de-aşa ceva. Ce noroc ai avut!

— Te-ai molipsit de la pământeni şi tu! Hahaha… Asta cu norocul e de la ei. Nu râd de tine, că şi eu… câte-am preluat!…

— Adevărat grăieşti! Dacă mai rămân mult pe postul ăsta parcă văd că mă fac om şi cine ştie, poate nimeresc pe panoul tău!

— Hahaha…

— Nu râde că nu zic eu chiar degeaba! Ştii, aş vrea să-ţi spun ceva. Simt nevoia să mărturisesc chestia asta, chiar dacă poate este evident, că se ştie deja. Că altfel nu-mi dădeau ei concediul ăsta acum, când fierbe omenirea. Ştii, e posibil să mă trimită pe Pământ.

— Ei?!!!…. Cum aşa? De ce?

— M-am trezit aşa, deodată, că am emoţii. Îţi dai seama că la-nceput nu ştiam ce se petrecea în mine, dar am început să-nţeleg când am observat modificări şi la o parte din clienţii mei.

— Şi cum e? Te doare ceva?

— Nu, adică la început nu simţeam. Nu ştiu dacă pot explica. Asta e, că e foarte dificil de explicat. Probabil că asta este şi cauza pentru care nu s-a rezolvat încă problema separării forţelor din corpul uman. E ceva dincolo de logică, dincolo de program. Interferează ceva ciudat, care nu poate fi izolat.

— Dar poate vom ajunge cu toţii să mergem pe Pământ. Cine ştie, poate chiar este o experienţă de folos.

— Atâta doar, că trebuie să reuşeşti să te şi întorci. Asta e cel mai greu.

— Dar e frumos pe Pământ! Poate o să-ţi placă şi nici n-ai să mai vrei să te întorci aici. Tu nu te-ai săturat de munca asta?

— Ba, m-am cam săturat.

— Păi, vezi! Acum ai ocazia să experientizezi altceva. Aici ai cam făcut de toate.

— Dar cine ştie cine-mi va fi controlor! Numai la asta mă gândesc. Ce supraveghetor o să am, cum o să mă testeze, cum o să încerce să scoată de la mine tot ce pot… Până de curând, nu-mi puneam problema asta. Tu-ţi dai seama ce le facem noi oamenilor?… Şi-acum, acum îmi vine mie rândul să fiu om, să trec prin aceleaşi experienţe…

— Ei, hai! Nu te gândi aşa, nu vezi că deja îţi programezi singur experienţa? Te simţi vinovat pentru ceva?

— Asta e! Ai dreptate. M-am molipsit de vinovăţie. Şefii noştri ar trebui să ştie că dacă ne lasă prea mult în serviciul ăsta ne-am putea molipsi, nu?… Poate asta şi urmăresc. Mai ales cu cei vechi, aşa ca noi…

— S-ar putea. Dar gândeşte-te, la câtă experienţă am adunat, poate trebuie exprimată, manifestată şi pe Pământ. Până la urmă, trebuie să crească şi oamenii. Cum să crească dacă nu li se oferă ajutorul? Uite, dacă te duci pe Pământ, să-ncerci să faci chestia asta, să împărtăşeşti adevărul despre puterea cuvântului, despre forţele gândului, despre proiecţia realităţii, despre energie… Aşa îţi vei ajuta cu siguranţă şi clienţii.

— Care nu-mi vor mai fi clienţi.

— Poate-ţi vor fi prieteni sau rude…

— Poate.

— Hai, că e interesant!

— Dacă eşti aşa entuziasmat, nu vrei să vii şi tu cu mine? Măcar să am şi eu pe cineva pe lumea aia.

— Păi, cine ştie, poate mă vor trimite şi pe mine. Că de cerut singur, nu prea-mi vine să cer. Şi-apoi, sunt foarte prins în studiul ăsta pentru schimbarea matricei. Cum s-a alterat mult din fiziologia corpului, şi chimic, şi electric, e o-ntreagă nebunie. Iar noi trebuie să ne adaptăm mereu cercetările în funcţie de schimbările astea. Sunt mecanisme care pur şi simplu nu mai sunt active, altele formate recent care interferează nefericit cu matricea. Dar dacă te duci tu, poate vei reuşi să schimbi… Chiar aşa! Uite că la tine nu ne-am gândit. Am mai trimis pe cineva din departamentul nostru, dar încă n-a reuşit nimic. Încă este ameţit de lume, nu se poate conecta cu noi. Dar tu ai experienţă, tu vei putea să te reconectezi destul de uşor. Îţi dai seama că dacă reuşim, dăm mare petrecere! Şi de când n-am mai avut noi o petrecere…

— Voi o să petreceţi aici, şi eu?

— Şi tu! Hai, o să vezi, o să fie bine!

Din volumul “Povestiri de pe Pământ” de Daniela Marin