Secolul 20 a fost martorul unui eveniment cardinal al istoriei, eveniment la care ne-am referit deja, dar la care vom mai face trimitere. E vorba de înfrângerea Imperiului Colonial Britanic (cea mai mare putere a lumii pe atunci, ce controla 2/3 din suprafaţa globului) prin puterea unui singur om, Mahatma Gandhi, un “colorat” de numai 40 de kilograme.
Gandhi nu a îngenuncheat numai Imperiul Britanic, ci a sfâşiat efectiv cortina unei drame ce dura de secole – colonialismul. A făcut acestea pur şi simplu enunţând şi apărând un principiu: cel referitor la demnitatea intrinsecă a omului şi la dreptul acestuia la libertate, suveranitate şi autodeterminare. În viziunea lui Gandhi, punctul esenţial al acestui principiu rezida în faptul că aceste drepturi îi revin omului în virtutea naturii divine a creaţiei sale. Gandhi credea că drepturile omului nu sunt garantate de vreo putere pământească, ci sunt inerente în natura omului însuşi pentru că sunt cuprinse intim în creaţia sa.
Violenţa înseamnă forţă; deoarece Gandhi era aliniat la putere şi nu la forţă, el a interzis orice folosire a violenţei în cauza sa. Şi, pentru că dădea glas unor principii universale (calibrate la nivelul 700), el a putut uni voinţa poporului.
Atunci când voinţa oamenilor este atât de unită cu principiul universal, fiind aliniată totodată la acesta, ea este inexpugnabilă.
Puterea reuşeşte cu uşurinţă lucrurile pe care forţa e incapabilă să le realizeze chiar şi cu preţul unui efort imens. Am văzut astfel, în perioada contemporană, cum comunismul, ca formă de guvernământ, a căzut aproape fără efort, după o jumătate de secol de război rece – una dintre cele mai periculoase (şi la urma urmei ineficiente) confruntări militare din istorie. Naivitatea politică a cetăţenilor ruşi, folosită îndelung de regimul tiranic al ţarilor, nu le-a îngăduit acestora înţelepciunea de a realiza faptul că în numele comunismului avea să fie instaurată o dictatură. În mod similar, poporul german a fost amăgit de Hitler, care a ajuns la putere în numele naţional-socialismului numai pentru a instaura de fapt o tiranie. O caracteristică distinctivă a prezenţei forţei în politică e imposibilitatea de a tolera puncte de vedere diferite de cel oficial.
Ambele regimuri citate mai sus au depins de folosirea pe scară largă a forţei prin intermediul poliţiei secrete. Stalin, care a semnat sentinţa de condamnare la moarte a milioane de oameni, s-a bizuit pe KGB aşa cum Hitler s-a bizuit pe Gestapo. Adolf Hitler a construit cea mai puternică maşină de război din istorie. La nivelul simplu al forţei, aceasta era imbatabilă dar, cu toate acestea, nu a putut învinge o mică insulă ca Marea Britanie, datorită puterii la care era aliniat Churchill. Marele om de stat britanic a unificat voinţa poporului său în jurul principiilor libertăţii şi sacrificiului de sine. Churchill a stat de partea puterii, Hitler de cea a forţei. Atunci când acestea două se întâlnesc, puterea învinge întotdeauna în cele din urmă. Dacă se bazează pe voinţa oamenilor, puterea este imună la forţă.
Forţa e seducătoare pentru că emană o anumită strălucire, indiferent că această strălucire se manifestă în forma falsului patriotism, prestigiului sau dominaţiei. Pe de altă parte, adevărata putere e foarte adesea destul de lipsită de strălucire. Oare ce ar fi putut fi mai strălucitor decât corpurile de elită ale Luftwaffe sau ale SS-ului în timpul celui de-al doilea război mondial în Germania nazistă? Aceste trupe de elită reuneau şi întrupau romantism, privilegii şi stil şi aveau în mod sigur la dispoziţie o forţă enormă – cele mai moderne şi mai redutabile arme din acea perioadă şi un spirit de clan care le-a cimentat forţa.
Cei slabi sunt atraşi de strălucirea forţei până în punctul în care chiar pot muri pentru ea. Cum altfel ar putea exista ceva atât de atroce ca războiul? Adesea, forţa ia temporar prim-planul, cei slabi fiind atraşi de oamenii ce par a-şi fi depăşit slăbiciunea. Cum ar fi posibilă altminteri dictatura?
Aroganţa este o caracteristică a forţei; puterea este caracterizată de umilinţă. Forţa e plină de sine; ea deţine răspunsul tuturor întrebărilor. Puterea este modestă. Stalin, care a consolidat autocraţia militară a fost reţinut de istorie ca un criminal infiorător. Modestul Mihail Gorbaciov, care purta un costum obişnuit şi îşi recunoştea cu uşurinţă greşelile a fost laureat cu premiul Nobel pentru pace.
La începuturile lor, multe sisteme politice şi mişcări sociale stau de partea adevăratei puteri dar, pe măsură ce trece timpul şi cad pradă persoanelor egoiste, acestea sfârşesc prin a se sprijini din ce în ce mai mult pe forţă, pentru a cădea, în cele din urmă, în dizgraţie.
Fragment din Cap. X, Puterea în politică din volumul Putere versus forţă – determinanţii ascunşi ai comportamentului uman – David R. Hawkins, M.D., Ph.D.