Rugăciunea creativă – vizualizarea

Ţinutul lui nicăieri

Swedenborg nu este singurul individ din istorie care a avut capacitatea de a face călătorii în-afara-corpului prin nivelele mai subtile ale realităţii. Sufiţii persani din secolul al XII-lea foloseau şi ei meditaţia profundă pentru a vizita „tărâmul unde trăiau spiritele.“ Şi, din nou, paralelele între relatările acestora şi vraful de mărturii adunat în acest capitol sunt izbitoare. Ei pretindeau că în cealaltă lume avem un „corp subtil“ şi ne bazăm pe simţuri care nu sunt întotdeauna asociate cu „organe specifice“ ale acestui corp. Afirmau că este o dimensiune populată de mulţi învăţători spirituali sau imami şi o numeau uneori „ţara Imamului ascuns.“

Aceştia susţineau că este o lume creată numai din materia subtilă din alam almithal, sau gând. Spaţiul însuşi, inclusiv „apropierea“, „distanţele“ şi locurile „îndepărtate“, a fost creat de către gând. Dar aceasta nu însemna că ţara Imamului ascuns era ireală, o lume constituită din nimicnicie diafană. Nu era nici un peisaj creat de o singură minte. Mai degrabă era un plan de existenţă creat de imaginaţia multor oameni şi totuşi unul care avea încă propria sa materialitate şi dimensiune, propriile păduri, munţi şi chiar oraşe. Sufiţii au dedicat mare parte din scrierile lor clarificării acestui subiect.

Atât de străină este această idee pentru mulţi gânditori occidentali, încât defunctul Henry Corbin, profesor de religie islamică la Sorbona, în Paris şi o autoritate de frunte în gândirea islamică iraniană, a inventat termenul imaginal pentru a o descrie, semnificând o lume care este creată de imaginaţie, dar ontologic nu este mai puţin reală decât realitatea fizică.

„Motivul pentru care a trebuit categoric să găsesc o altă expresie a fost că, ani buni, profesia mi-a impus să interpretez texte arabe şi persane, al căror înţeles l-aş fi trădat, fără îndoială, dacă m-aş fi mulţumit, simplu, cu termenul imaginar,“ declară Corbin.

Datorită naturii imaginale a tărâmului de după viaţă, sufiţii au ajuns la concluzia că imaginaţia este ea însăşi o facultate de percepţie, idee care aruncă o lumină nouă asupra motivului pentru care subiectul lui Whitton a materializat o mână numai după ce a început să o gândească şi de ce vizualizarea unor imagini are un asemenea efect potenţial asupra sănătăţii şi structurii fizice a corpului.

Acestei credinţe sufite datorăm şi faptul că am putea folosi vizualizarea, un proces pe care ei îl numeau „rugăciune creativă“, pentru a modifica şi a da o altă formă chiar structurii destinului nostru.

Într-o concepţie paralelă cu noţiunea lui Bohm de ordine implicită şi explicită, sufiţii credeau că, în pofida calităţilor sale iluzorii, tărâmul de după viaţă este matricea generatoare care dă naştere întregului univers fizic. Toate lucrurile din realitatea fizică se nasc din această realitate spirituală, spuneau sufiţii. Cu toate acestea, chiar şi cel mai învăţat dintre ei găsea ciudat faptul că, prin meditaţie şi aventurându-se adânc în psihic, se putea ajunge într-o lume interioară care „se dovedeşte a înveli, înconjura sau conţine ceea ce mai întâi părea exterior şi vizibil.“

Această înţelegere este, desigur, o altă referire la calităţile nonlocale şi holografice ale realităţii. Fiecare din noi conţine întregul cerului. Mai mult decât atât, fiecare din noi conţine locaţia cerului. Sau, cum spuneau sufiţii, în loc să trebuiască să căutăm realitatea spirituală într-un „unde“, acel „unde“ este în noi. Într-adevăr, discutând aspectele nonlocale ale tărâmului de după viaţă, misticul persan din secolul al XII-lea, Sohrawardi spunea că ţara imamului ascuns ar putea fi numită mai corect Na-Koja-Abad, „ţara lui nicăieri.“

Aşa cum toată lumea ştie, această idee nu este nouă. Este acelaşi sentiment exprimat în declaraţia „împărăţia cerurilor este înlăuntru.“ Ceea ce este nou este ideea că asemenea concepte sunt, de fapt, referiri la aspectele nonlocale ale nivelurilor mai subtile ale realităţii. Din nou, se sugerează că atunci când o persoană trece printr-o experienţă extracorporală, ar putea să nu călătorească, de fapt, nicăieri. Ea ar putea doar să modifice holograma întotdeauna iluzorie a realităţii, astfel încât să aibă experienţa de a călători undeva. Într-un univers holografic, conştiinţa nu numai că este deja peste tot, dar este de asemenea nicăieri.

Unii dintre cei care au trecut prin experienţa din pragul morţii au făcut aluzie la ideea că tărâmul de după viaţă zace adânc în întinderea nonlocală a psihicului. Aşa cum spune un băiat de şapte ani: „Moartea este ca o plimbare în mintea ta.“ Bohm oferă o concepţie nonlocală similară despre ceea ce se întâmplă în timpul trecerii noastre de la această viaţă la următoarea: „În prezent, întregul nostru proces de gândire ne spune că trebuie să fim atenţi aici. Nu poţi să treci strada, de exemplu, dacă nu eşti. Dar conştiinţa este întotdeauna în adâncul fără margini care se află dincolo de spaţiu şi timp, în nivelurile mai subtile ale ordinii implicite. De aceea, dacă ai mers destul de adânc în prezentul curent, atunci poate că nu există nici o diferenţă între acest moment şi următorul. Ideea ar fi că în experienţa morţii ai pătrunde acolo. Contactul cu eternitatea este în momentul prezent, dar este intermediat de către gând. Este o chestiune de atenţie.“

Fragment din Capitolul 8 – Călătorind în superhologramă

Universul holografic, Michael Talbot