Specifică Prezenţei ca Iubire este însuşirea de netimp/veşnicie. Chiar şi o fracţiune de moment de Prezenţă în timp terestru este resimţită prin intermediul Sinelui drept o eternitate. Aceasta este o dovadă inconfundabilă. Prin urmare, să fi Cunoscut Realul fie şi pentru câteva secunde fugare, înseamnă să-l fi cunoscut odată pentru totdeauna.

Confuzia care se face în legătură cu învăţăturile lui Buddha se datorează interpretării greşite a conceptului de „nimic” (lipsa linearităţii), care se consideră că ar însemna vidul Nimicului (non-existenţa). În lipsa Iubirii Divine ar fi cu adevărat Nimic şi, în mod paradoxal, non-existenţa ar fi atunci o „realitate” ipotetic posibilă. „Nimicul” îşi are propriul său nivel, care continuă să fie incomplet din moment ce îi lipseşte Iubirea Infinită, semnul inconfundabil şi însuşirea cea mai importantă a Divinităţii.
Această limitare este indicată şi de nivelul calibrabil al Nimicului, de 850.

pag.116

În mod surprinzător, Vidul este foarte asemănător cu Starea Ultimă, cu deosebirea că este lipsit de Iubirea care constituie însăşi esenţa Divinităţii. Fără Iubire, Vidul este ca un spaţiu infinit, etern şi gol. Lipsit de calitatea care îl consacră ca Divinitate,Vidul este o limitare. Aceasta părea să fie cea de pe urmă, marea polaritate/dualitate a tuturor opoziţiilor aparente, al cărei punct culminant permitea Realizarea Sinelui ca Totalitate şi ca Uniune din care izvorăşte Creaţia.

(Paragraful de mai sus calibrează la 1.000.)

pag.19

Descoperirea Prezenţei lui Dumnezeu – non-dualitate devoţională – David R. Hawkins, M.D., Ph.D.