Am trăit cu toții o experiență unică. Am fost primiți în gara de la Chișinău de către Leonida Lari și Gheorghe Vieru, care ne-a spus în dulcele grai moldovenesc:

— Ghini atz vinit fratzîlor, nu v-am vazut di patru zaci di ani…»

Era ceva incredibil pentru noi, nu ne așteptam la asta. Vieru era cuprins de emoție și de bucurie. Ne-a îmbrățișat pe toți și ne-a strâns la piept, exact așa cum orice om își îmbrătișează frații. Poeziile și textele sale (inclusiv cântecele pe versurile sale) au avut un mare rol în deşteptarea conştiinţei naţionale. El a participat activ la dezbaterile sesiunii a XIII-a a Sovietului Suprem din Republica Sovietică Socialistă Moldovenească (R.S.S.M.) în care s-a votat limba română ca limbă oficială şi trecerea la grafia latină. Leonida Lari, poetă, publicistă, scriitoare, activistă, om politic și militantă pentru reunirea Basarabiei cu România. S-a aflat printre fruntașii Mișcării de emancipare națională din Basarabia în anii 1988-1991.

Nu erau pe atunci schimburi culturale, concerte sau alte manifestări menite să apropie România de Moldova. Vieru și cu Leonida Lari s-au zbătut foarte tare ca să putem realiza acest contact, încă de pe vremea comuniștilor. Ne-au făcut să ne simțim extraordinar, ne-am simțit ca acasă, ce mai. Eram însoțiți și de un fel de „translatoare“, pentru momentele când am fi putut întâlni pe careva care nu vorbea decât rusa. Dar n-am avut probleme, aproape toată lumea vorbea „românește“.

Am fost la o machială la o tavernă când „translatoarea“, a pornit un dialog cu Gabi Nacu, bucureștean get beget. M-am gândit imediat că ar fi fost bine dacă și ea ar fi avut un translator pentru dialogul cu Gabi. Atunci am observat că ar exista totuși niște mici conflicte de fonetică între cele două culturi. Iată un foarte scurt dialog între doamna din Chișinău și un bucureștean. Trebuie citit exact cum l-am scris:

— Am auzît că în România o fuost un mare gahtriemur… și răspunsul lui Gabi Nacu:

— Da, nenică, în șhiapteșh șhiapte a fos nasolia…

Translatoarea n-a-nțeles nimic…

Când am ieșit pe stradă am văzut că era cam ca la noi. Pe magazinul unde se vindea pâine, scria „Pâine“, doar că în alfabetul chirilic și așa mai departe. Locuiam la hotel Inturist. Seara am făcut acolo o masă mare. N-am văzut meniuri pe nicăieri, așa că, atunci când a venit un ospătar la masă, l-am întrebat:

— Ce aveți de mâncare? Și ne-a lămurit repede:

— Ceea ce vă voi aduce, aia veți mânca!

Din pagina 207 a volumului După ani şi ani – povestiri din spatele scenei, Adrian Ordean