Pentru a concepe un sens sau un scop, trebuie ca mai întâi să ne imaginăm a fi separaţi şi independenţi de Conştienţă. Sensul şi scopul îi aparţin numai aceluia care se imaginează avându-le. Şi, desigur, acela este o entitate reală numai din perspectiva sa imaginară.
Conştienţa este deja tot ce ar putea fi vreodată. Nu poate deveni altceva, nici nu poate înceta să fie ceea ce este dintotdeauna.
Dacă, însă, ne considerăm localizaţi în minte sau fiind mintea însăşi, vor exista întotdeauna scop, sens, devenire şi realizare.
Ca o concesie făcută acestui punct de vedere, am putea spune că scopul şi sensul cele mai înalte sunt ajungerea la această înţelegere experienţială a intimităţii continue şi netulburate a vieţii.
Nu există două lucruri separate. Există numai Conştienţă. Aceasta nu poate fi sau deveni nimic altceva în afară de ceea ce este deja.
Experienţa constă dintr-o singură substanţă, iar această substanţă este întotdeauna şi pe deplin prezentă, în întregime cunoscută. Ea nu poate fi necunoscută. Este chiar cunoaşterea de sine însăşi şi nu poate cunoaşte altceva decât pe sine.
Chiar şi în cazul ignorării, adică al ignorării aparente a adevăratei naturi a experienţei, nu există altceva în afara Conştienţei care se cunoaşte pe sine. Astfel, nu există o reală ignorare.
Scopul şi sensul au întotdeauna nevoie unul de celălalt, de un viitor şi de un proces pe parcursul cărora să se desfăşoare. Însă Conştienţa este tot ceea ce este. Lucrurile se mişcă şi se schimbă numai din perspectiva minţii, iar mintea este reală numai din perspectiva minţii.
Din perspectiva Conştienţei, nimic nu se mişcă şi nici nu se schimbă. De fapt, nimic – niciun lucru – nu este. „Toate lucrurile par a fi, însă nu pot fi.” Există numai Conştienţa, Sinele nostru, Prezenţa.
Nu se pune problema de a face sau de a nu face, de a realiza sau de a nu realiza. Conştienţa este singura substanţă prezentă în Experienţă. Unde s-ar putea ea duce? În ce s-ar putea transforma? În ce ar putea dispărea? Din ce ar putea apărea?
Pentru a putea vorbi despre venire şi plecare, apariţie şi dispariţie, a face şi a nu face, a realiza şi a nu realiza, înrobire şi eliberare, trebuie ca mai întâi să ne imaginăm a fi altceva decât Conştienţă, trebuie ca mai întâi să ne imaginăm a fi un trup şi/sau o minte.
Nimic nu se deplasează, nimic nu se schimbă, nimic nu se naşte sau moare, nimic nu apare sau dispare. Numai mintea pretinde că se întâmplă aceste lucruri, iar mintea însăşi este alcătuită doar din imuabila, neschimbătoarea, nenăscuta, nemuritoarea prezenţă a Conştienţei.
Dacă ne considerăm localizaţi în minte sau mintea însăşi, părem a fi entităţi separate care ne deplasăm, ne transformăm, ne maturizăm, devenim, apărem, dispărem, ne bucurăm, suferim, căutăm, găsim, ne naştem şi murim. Dacă ne acceptăm în cunoştinţă de cauză ca fiind Conştienţă, ne cunoaştem Sinele ca fiind acea realitate imuabilă şi substanţială din orice Experienţă, atotprezent, consistent, omogen, fără de început şi fără de sfârşit.
Când ne aflăm faţă în faţă cu o persoană iubită, prezentă este, de fapt, numai această Prezenţă. Chipul, sunetele, atingerea, gustul sau mirosul acestei persoane sunt alcătuite numai din Prezenţă. Când persoana iubită se stinge din viaţă sau pleacă de lângă noi, această Prezenţă rămâne aşa cum a fost dintotdeauna, pe deplin prezentă.
Fie că ne amintim o persoană specială din viaţa noastră, fie că am uitat-o, ceea ce o alcătuia când o aveam lângă noi se află încă „aici” şi se priveşte pe sine.
Prezenţa aceasta constituie substanţa oricărei relaţii. De fapt, ea este absenţa relaţiei, fiindcă nu există două lucruri, doi oameni care să se afle într-o relaţie unul cu celălalt. Numai în identitate există cunoaştere. Este numai Prezenţa care se cunoaşte pe sine însăşi, de la un moment la altul. Este ceea ce se numeşte Iubire. Nu pierdem niciodată un prieten.
Prezenţa – volumul 2 – Intimitatea Experienţei – Rupert Spira