Ideea aceasta cu mini-interviul de azi a venit pe neaşteptate. Am pornit s-o înţeleg, să-i înţeleg sensul şi nu ştiu nici acum, după a cincea ediţie, dacă e un simbol al recunoştinţei pentru colaboratorii de până acum, o dorinţă de a promova autorii români care nu vocalizează suficient de vulgar şi strident pe toate reţelele de socializare astfel încât să fie observaţi, o dorinţă de a pune în evidenţă graficienii, ilustratorii, desenatorii fără de care o carte ar arăta ca un snop de hărtii imprimate.
Bineînţeles că toate acestea aveau să se desfăşoare firesc, fără pregătiri, fără tăieturi, aşa cum este viaţa, aşa cum aveam să fim fiecare în clipele interacţiunii noastre. Mai sus, mai jos, mai odihniţi, mai obosiţi… în câmpul-context al mini-interviurilor ne-am înfăţişat exact aşa cum eram atunci şi ne-am rostit adevărul firesc şi simplu, fără efort. Autentic.
Am purtat o conversaţie plină, da, plină, oricât de neaşteptată vi s-ar părea alăturarea cuvintelor, dar cu Alexandrina Carmen Ene, psiholog, artist şi filolog, am vorbit despre creaţie şi manifestarea prin creaţie, despre momentul fantastic al observării unei stări pentru ca, ulterior, din increat şi fără formă, fără cuvânt, lumina conştiinţei să proiecteze pe pânză culorile şi formele născute din observator. Din această intersectare a observării cu naşterea voinţei de a o exprima prin pictură, Carmen devine un creuzet în care alchimistul secret îşi amestecă tainicele ingrediente ale creaţiei.
Continuarea aici: