Mila este un alt înlocuitor al empatiei. Când ne este milă de cineva, ne pare rău pentru acel cineva (şi asta se aplică şi când ne este milă de noi înşine, de asemenea). Această stare ne plasează automat într‑o ierarhie, o poziţie în care privim de sus în jos şi acest lucru ia puterea celeilalte persoane (sau acelei părţi din noi care are nevoie de empatie). De asemenea, ne poate costa o groază de energie.
Gândiţi‑vă când s‑a întâmplat ultima oară să‑i fi fost cuiva milă de voi, trimiţându‑vă mesaje de genul „vai, săracul de tine”. În loc să simţiţi că îi pasă de voi, probabil v‑aţi simţit chiar şi mai rău cu problema pe care o aveaţi şi, de asemenea, nepregătit pentru a o rezolva. Dacă nu suntem responsabili pentru tot ceea ce ni se întâmplă, nu ne vom reveni niciodată dintr‑o traumă, mai ales dacă rămânem prinşi în umbra lui „vai, săracul de mine”. Vom acţiona ca o victimă şi, în acelaşi timp, vom stabili o serie de drepturi în care credem doar pentru că suntem victimizaţi, pentru că vina este a altora.
Cealaltă posibilă zonă de dezastru în care putem intra când confundăm empatia cu mila, când ne este milă de o persoană prinsă în nevoia de milă, este că atunci putem fi cu uşurinţă furaţi de energia lor. Le este uşor să profite de afecţiunea pe care o dăruim şi de atitudinea „săracul de tine”. Pur şi simplu vor accepta oferta noastră nerostită şi ne vor trimite nouă problemele lor.
Energia este energie. Când trimitem compasiune altei persoane, noi trimitem iubire pură. Celălalt poate alege s‑o accepte sau s‑o respingă, dar compasiunea nu se întoarce înapoi la noi. Ea este o energie care se dăruieşte pe sine mai departe, fără să ne coste pe noi ceva dacă nu o asociem cu o acţiune ulterioară. Mila, pe de altă parte, este un cârlig. Gândiţi‑vă la ea ca la o rază de lumină care la un capăt are un cârlig de care atârnă o găleată. Această lumină pătrunde în câmpul energetic al altui corp şi, dacă persoana nu doreşte deloc să‑şi vadă şi să‑şi rezolve problemele, atunci ea va umple acea găleată cu ea însăşi. Când se retrage lumina, ce credeţi, unde se va revărsa balta? (Simţiţi deja în voi înşivă?). Este important să ne întrebăm dacă ne dorim cu adevărat să fim „dăruiţi” cu problemele altora pentru că nu putem repara o problemă care nu este a noastră. Îi putem sprijini pe alţii dacă îşi doresc şi le pasă de ei înşişi, dar nu putem să facem noi în locul lor.
Mila este definită literar ca o tristețe compătimitoare pentru cineva care suferă sau trece printr‑o perioadă de necaz şi supărare. Aparent, poate fi benefic să simți milă pentru cineva sau chiar pentru tine însuți, să dai mesaje gen „Bietul de tine (mine)!” sau „E mult prea mult de suportat” sau „Nimeni nu‑și poate da seama prin ce treci”.
Spre deosebire de empatie, mila poate crea handicapuri serioase oricui. Mila este cea care poate crea mari probleme aceluia înspre care este îndreptată, inclusiv dacă este îndreptată asupra propriei persoane. Când ne e milă de cineva, în loc să empatizăm cu acea persoană, transmitem energetic mesajul că problema lor nu poate fi rezolvată. Când exprimăm milă, recunoaştem că persoana trăieşte o experienţă sau o problemă copleșitoare, dar, de asemenea, insinuăm şi că situația este fără speranță. Mai rău, mila induce ideea că nici Divinitatea nu mai poate face nimic, lucru care duce la anxietate și depresie și favorizează iresponsabilitatea.
Să insiști pe această poziție nu face decât să crească nefericirea celeilalte persoane, privând‑o de o acțiune responsabilă sau de receptivitatea la rugăciuni. Autocompătimirea este la fel de dăunătoare pentru că tinde să afirme ideea că nu e nimic din ce putem face ca să ne schimbăm viețile în mai bine. Este un fel de autosabotare.
Şi mai rău, mila deschide calea sprea asumarea problemelor altora. Fiind convinși că o persoană nu poate face față provocărilor vieții, sau că Divinitatea nu poate, la început credem că trimitem compasiune, doar ca să vedem, în scurt timp, că problemele lor se reflectă în bolile trupului nostru. Durerea lor descrește, dar poverile noastre cresc.
Deseori descopăr mila în miezul situațiilor abuzive sau de dependență. Am lucrat cu o femeie căreia îi era milă de soțul ei. Acesta avea o problemă de dependență de droguri ca urmare a unui abuz fizic sever din copilărie. Dar el se folosea de problemele din copilărie ca scuză pentru că n‑avea slujbă, în timp ce soția lui muncea, iar el își pierdea cumpătul cu copiii și paria bani pentru a‑și hrăni dependența de droguri. Când am întrebat‑o pe soție de ce l‑a tolerat atâta timp, mi‑a răspuns: „Mi‑a fost milă de el”.
După cum spuneam, nu ne facem niciun bine dacă ne bălăcim în autocompătimire în loc să privim lucrurile empatic.
Fragment din Puterea spirituală a empatiei, Cyndi Dale