Actul I

Este miezul zilei. Strada e plină de oameni care se duc să ia prânzul, o agitaţie în care Luiza apare cărându‑şi cu ea averea ‑ sacoşa, borcanul şi cartonul cu sfoară. Îşi sprijină pancarta de ladă, scoate borcanul în care pune, din buzunarul ei, două‑trei monede. Îşi aranjează locul şi se aşează pe cutie.

Luiza: Iar e zăpuşeală. De la maşinile astea, de la astea se‑ncinge asfaltu. Degeaba zic ei că nu. Şi degeaba iau taxe de poluare! Ce? Am văzut noi vreun aspirator să aspire aeru’ pentru pietoni? Să văd că se face ceva cu banii ăia, că, nu zic, plătesc oamenii că circulă cu maşinile lor, da’ un’se duc banii pe care‑i plătesc?… Io n‑am văzut nimic să cureţe aeru’… Nu tu aspirator, nu…

Hiii! Ia uite‑l pe‑ăsta! (se ridică şi poartă conversaţia cu un pieton, însoţindu‑l câţiva paşi)

Sărr, pliiz, sorrii, can iu help mi… I uant tu go bec houm. Help go bec houm. Pliiz!… Vreau să mă‑ntorc acasă, mă!

(rămâne pe loc, urmărindu‑l cum îşi continuă drumul)

Să nu dai! Că sărăceşti, zgârcit britanic ce eşti. Şi mai vă daţi mari că sunteţi lorzi, că voi sunteţi civilizaţi, aveţi un nivel de trai…

(scrutează strada în ambele direcţii; ori de câte ori are asemenea momente de contemplare, zgomotul străzii se amplifică)

Să mai stau în picioare, că poate aşa, la nivelu’ ochilor, m‑or vedea mai bine. Deşi, cred că tot aia‑i. Şi când am stat la locu’ meu, dacă a fost să primesc, am primit. Când e, e! Când nu e… (din spatele ei vine un cuplu; îi observă cu întârziere)

Sorry, pliiz, I uant tu go bec houm! Madam… Săr… Soriii!… Ăştia nu vorbeau engleză. Cred că era franceză. Ce fraier‑am fost io că n‑am învăţat nicio limbă străină! Na, uite la ce era bună acum!… Nu mi‑a plăcut de profesoare, ce să fac? Mie dacă nu‑mi place omu’, nu primesc nimic de la el. (se adresează unui alt trecător) Mister, pliiz, ă penii. Ai uant tu go houm!

Zgârcitu’ naibii! Deşi, ăsta cred că‑i român. Măcar de‑ar fi întors capu’… da’, nu, să nu care cumva să se prindă lumea! Cine ştie, poate s‑ar fi prins dacă‑mi dădea mie bani, că e român, nu? Ce deştept e el! (strigă în urma lui) „Foaie verde busuioc, nu ţi s‑o ridica deloc!”…

Ahaha! Am ştiut eu! Am ştiut! A‑ntors capu’! Era român! Dacă e de bine, e mândru! Dacă nu, să nu se ştie. Snobu’ naibii!… Dac‑aş fi fost vreo premiantă, vreo, olimpică, da, sigur ar fi fost bucuros să mă întâlnească. Altfel, nici să nu mă ştie că‑s româncă de‑a lui. Cum era aia de la hotel, româncă clar. Avea şi ecusonu’n piept, Alina. Şi după faţă, am ştiut… Şi când am întrebat‑o unde e toaleta, că chiar nu era niciun semn, mi‑a vorbit în engleză şi dup‑aia a chemat şi paza. Putea să mă‑ntrebe: „Soro, eşti româncă? Ce‑i cu tine?” Sau ceva… nu ştiu, să‑şi ajute neamu’…

(apare Instrumentistul care încetineşte mersul privind‑o)

Ce te uiţi, mă? Că vorbesc de una singură şi tu nu‑nţelegi ce spun? Na! Pliiz, help. (Instrumentistul îşi continuă drumul, iese din raza ei de vedere) Ai uant tu go houm. (un trecător vine din direcţia din care a plecat Instrumentistul) Vreau să mă‑ntorc acasă! Vă rog! … (trecătorul îi pune în borcan câteva monede) Thank you, thank you săr! Mulţumesc! Să‑ţi dea Dumnezeu sănătate! Aaa, de‑aici înainte o să spun şi‑n engleză şi‑n română, că, uite, a prins! Nu de alta, dar poate nu ştie omu’ ce vreau io să zic când zic „Ai uant tu go houm.” Aşa, poate înţelege că vorbesc o limbă străină. Şi cum ăstora nu le plac străinii, se bucură s‑audă că vreau să mă‑ntorc în ţara mea.

De parc‑ar fi a mea! E ceva al meu din ţara aia? A mai rămas ceva nevândut străinilor? Aiurea! Nimic! Nu‑i a mea, da’ acolo mi‑s părinţii, casa… a lor, nu a mea… Da’ tot nu pot să mă‑ntorc fără niciun ban. Uite că nu pot să mă‑ntorc şi să le zic “Nu v‑am adus nimic. Ziceţi mersi că m‑am adus pe mine întreagă!”…  Măcar un magnet de frigider, ceva. Da’ cu ce să le cumpăr eu magneţi, că pe lângă banii de avion, tre’ să fac şi chiria pentru jafu’ ăla de camera… Lumânări să‑şi ia de banii ăia! Cum să‑nchiriezi o pivniţă, nici aia toată, şi să ceri 300 de lire?! Ăştia n‑au mamă, n‑au tată. (apare Attila, care se apropie încet de Luiza; ea nu‑l observă) Dac‑aş reuşi să duc acasă vreo 500 de lire… Ar fi ceva. Nu pot să le zic “uite, am stat trei luni în Londra şi v‑am adus un magnet să‑l puneţi pe frigider”…

Attila: Eşti româncă?

Luiza (speriată): Ptiu! Ce m‑ai speriat!

Attila: Îmi pare rău că te‑am speriat. N‑am vrut.

Luiza (îl studiază din cap până‑n picioare): Da. Sunt româncă. Şi dumneata eşti tot român?

Attila: Păi, nu vorbesc româneşte?

Luiza: Las’ c‑am văzut eu de‑ăştia de‑au învăţat româna numai ca să intre în relaţii cu fetele noastre.

Attila: Eu sunt român. Născut în România. Din părinţi români.

Luiza: Şi cum te cheamă?

Attila: Attila.

Luiza: Hahaha… foarte român! Sau îmi spui bancuri?

Attila: Serios! Chiar sunt români părinţii mei. Mama din Vâlcea, tata din Iaşi. Dar după ce‑au terminat facultatea, au ajuns în Harghita. C‑aşa era pe vremea aia, unde te repartiza, acolo trebuia să mergi. Când am apărut eu, s‑au gândit să mă boteze Attila ca să nu‑mi fie greu la şcoală, că nu prea erau români în satu’ ăla. Vreo trei familii doar. Tu de unde eşti?

Luiza: Din Bacău. Româncă. Din părinţi români. Maria şi Ion. Nerepartizaţi. (se duce spre lada ei) De când eşti aici?

Attila (o urmează): De mult, de vreo 20 de ani…

Luiza: De 20 de ani???… adică de când m‑am născut io?… (îl măsoară din cap până‑n picioare şi devine compătimitoare) Şi, ce faci, cum te‑ai descurcat aici?

Attila: M‑am descurcat. La‑nceput a fost tare greu. Acum nu‑mi mai e.

Luiza: Nu s‑ar zice. Mă scuzi că‑ţi zic aşa direct, da’ ştii, io sunt mai directă. Ce‑am în guşă şi‑n căpuşă. Să cerşeşti 20 de ani mi se pare… îngrozitor!

Attila: Şi mie.

Luiza: Păi… de ce n‑ai făcut şi tu ceva… nu ştiu, de ce nu te‑ai întors acasă?

Attila: N‑am mai putut.

Luiza: Pe buneee?!… N‑ai reuşit să strângi banii de drum în atâta amar de ani?

Attila: Nu era vorba numai de banii de drum.

Luiza: Că da, bine zici, că şi io, la fel, mă gândesc să strâng ca să duc şi eu ceva la părinţi, la verişoare, la prieteni… Nu pot să zic c‑am fost în Anglia şi să vin cu mâna‑n buzunar. Da’ mă sperii, omule! 20 de ani?!…

Attila: Nici nu ştiu cum au trecut. Trece timpul, trece viaţa… Dar tu, de cât timp eşti aici?

Luiza: Ah, eu, de trei săptămâni!

Attila: Şi, ai adunat ceva?

Luiza: Ei, aş! Cât să supravieţuiesc, da. Cât să mănânc ceva şi să plătesc chiria la jafu’ ăla de pivniţă în care stau. Da’ încă nu i‑am adunat pe toţi.

Attila: Stai la demisol?

Luiza: Ce demisol? Pivniţă, măi nene! Are şi mucegai pe pereţi! (îşi miroase hainele) Nu mai suport mirosu’ ăsta de igrasie… Cred c‑o să mă şi îmbolnăvesc de plămâni!…

Apropo, ştii cumva vreo cămăruţă, că la adăpost nu mai vreau să stau. Am încercat, acolo am stat prima săptămână, da’ nu mai vreau. Chit că dorm pe stradă, acolo nu mă mai duc!

Attila: Ştiu o cămăruţă. Chiar foarte aproape de mine. Cât îţi cere chirie unde stai?

Luiza: Cinci sute de lire, măi, domnule! Auzi tu, 500 de lire! Şi nu vrei să ştii cum e cu spălatu’ la lighean! Uneori mi‑amintesc de secvenţe din filme de‑alea englezeşti, cu lumea de‑acu’ sute de ani… cum trăiau servitoarele şi săracii lor… Ei, iacă! Acu’ nu mai trăiesc săracii lor, ci săracii altora.

Attila: Stai tu fără grijă, că au şi ei sărăcii lor! Crezi că numai imigranţii sunt în situaţia asta?… Nu! Şi‑ai lor, cu cetăţenie. La fel a fost şi cu 200 de ani în urmă, la fel e şi‑acum. S‑au schimbat hainele, coafurile, dar lumea nu s‑a prea schimbat. Crezi că nu‑i la fel peste tot? Aşa cum e la noi, e oriunde. Oameni săraci sunt peste tot. Unii rămân în ţara lor, alţii pleacă‑n altă ţară cu speranţa c‑o să scape de sărăcie. Unii chiar reuşesc. Alţii nu. Treaba e că la fel s‑ar fi‑ntâmplat şi dacă rămâneau în ţara lor. Dacă ţi‑e scris să fii sărac, sărac rămâi. Numai dacă nu‑ţi vinzi sufletul…  Asta nu prea‑nţeleg oamenii. Sistemul e la fel oriunde. N‑ai nici cum şi nici unde să scapi.

……..

Attila: În orice vremuri există aceleaşi situaţii, aceiaşi copii rebeli şi aceiaşi părinţi care le vor binele. Oamenii sunt la fel. Au aceleaşi probleme, se‑nvârt în…

Luiza: Acelaşi sistem?

Attila: Exact.

Luiza: Păi, şi‑atunci, lumea nu se schimbă deloc?… Chiar deloc? Ce facem? Ne‑nvârtim în cerc?

Attila: Cam aşa. Se mai schimbă moda, se schimbă tehnologia, dar năravul, ba!

Luiza: Eşti sigur?… (gânditoare) Adică, ce spui dumneata aici e…  mai trist decât ce‑am păţit eu. Asta înseamnă că nu avem nicio şansă… că speranţele sunt… inutile.

Domnule, nu pot să cred… Nu vreau să cred asta!

Attila: Scuză‑mă, nu vreau să te întristez. Nu lua în seamă vorbele unui om bătrân şi bolnav.

Luiza: Eşti bolnav?… Ce ai?

Attila: Inima… Îmi cam face probleme. A obosit.

Luiza: Nuuu… mama mi‑a zis că inima nu oboseşte, se îngreunează. Că supărările şi întristările se pun ca bolovanii peste inimă şi de‑aia nu mai poate ea să bată normal, c‑o apasă bolovanii ăştia. Da’ cel mai greu bolovan e dragostea. Când omu’ nu mai poate iubi, că nu mai are încredere, că nu mai vrea… Că-i e frică să mai iubească, frică să nu mai sufere… Dumneata ai suferit mult aici. E clar! 20 de ani!… Doamne, nici nu mă gândesc ce greu ţi‑o fi fost!

Attila: Ei, n‑a fost aşa tot timpul. Am avut şi noroc, şi perioade bune. Dar cu dragostea…

Luiza: Păi, nici nu cred c‑ar rezista omu’ dacă n‑ar avea şi bune. I se mai dă o gură de oxigen, atâta cât să nu moară, şi‑apoi gata, înapoi la chinuri. Ştii, domnule, eu cred că iadu’ e‑aici, pe pământ, nu sub pământ, şi nici după moarte. Aicea e. Şi raiu’, tot aicea e. Se‑ncalecă unu’ pe altu’. Sau ne‑ncalecă pe noi.

Attila: Poate ai dreptate. Tot aici e şi frumuseţea, şi iubirea, şi bucuria, în minunăţia asta de viaţă. Că nu s‑a întors nimeni de dincolo să ne spună cum e. Şi dacă ne gândim că n‑au descoperit viaţă şi natură ca aici nicăieri, pe nicio altă planetă, atunci e sigur că bogăţia asta numai aici se poate trăi. Priveşte cât de frumos e cerul… sau frunzele copacului…  Uite şi tu câte feluri de experienţe se‑ntâmplă într‑un metru pătrat.

Luiza: Asta ţi‑a venit odată cu vârsta? Adică, mă ierţi, că nu vreau să zic că eşti bătrân, da’ gândesc că te‑ai înţelepţit aşa, pe drum, nu?…

Attila: Probabil.

Luiza: Nu e probabil, e sigur. Păi dumneata crezi că mie îmi arde acu’ să mă uit la albastrul cerului sau la frunzele copacului… să le văd frumuseţea? Când eu nu ştiu cum s‑adun restu’ de bani pentru chirie, să mănânc ceva, ca să nu crăp de foame pân‑adun bani pentru biletu’ de avion?… Da’, cine ştie, dac‑ai adunat atâta timp de stat pe stradă, poate că dumitale ţi‑o fi ţinut de urât cerul. Eu stau de trei săptămâni aici, şi stau cu frica‑n sân că mă găsesc ăia, nemernicii, sau că mă ia vreun poliţist. Io mă uit la oameni, nu la copaci. Încă n‑am văzut vreun copac din care să pice vreun penii.

Attila: Te‑nţeleg. Dar, crede‑mă, dacă vei reuşi să te linişteşti, să‑i ierţi şi să accepţi că toate au un sens, că‑n fiecare lucru rău se‑ascunde ceva bun şi să te bucuri de clipele astea, o să‑ţi fie mai uşor.

Luiza: Zău?!… Aşa ţi‑ai uşurat tu inima? De‑aia eşti bolnav, că te‑ai bucurat de clipele astea? La vorbe de‑astea se pricep mulţi, nu te supăra! E plin internetul de vorbe de‑astea. Şi de când cu moda cursurilor, că până şi mama îmi zicea să mă duc la nu ştiu ce cursuri de dezvoltare personală, de spiritualitate… Ei, moda e că acum toată lumea iubeşte, măi, frate, de nu mai poate! Peste tot vezi sfaturi şi poze… asta e, poze! E plin feisbucul de poze cu citate celebre care te‑nvaţă să fii deştept!… Ah, ce dor mi‑e de feisbuc… Da, îţi zic ce să faci şi ce să nu faci, dar mai ales să iubeşti. Nu te‑nvaţă nimeni cum să fii deştept! Ori înveţi tu, ori îi plăteşti pe ei să te‑nveţe!

Fragmente din Actul I – “Luiza la Londra”, piesă publicată în Teatru, Volumul 2.