Când lucram pentru autorităţile locale, în Marea Britanie, ocupam funcţia de ataşat de presă şi supervizam aspectele legate de comunicare în planificarea şi pregătirea populaţiei pentru situaţii de urgenţă civilă. Eram însărcinat cu crearea şi mentenanţa sistemelor care urmau să ofere guvernului o comunicare neîntreruptă în timpul unor evenimente catastrofale de genul unui război nuclear. În 1970, când am ocupat acest post, prioritatea majoră o constituiau pregătirile de contracarare a unei confruntări nucleare cu Rusia.

Mie îmi revenea sarcina de a asigura o comunicare funcţională în unităţile de control subterane, unde armata, poliţia şi membrii guvernului aveau să stabilească puncte de comandă în caz de atac. În această eventualitate, transmisiunile radio pe benzile de frecvenţă alocate pentru Citizen Bands, reţelele pentru radioamatori (HAM) precum şi reţelele alocate permanent pentru uzul guvernului şi armatei aveau să fie rechiziţionate. Pentru mentenanţa sistemelor, efectuam cu regularitate vizite în trei astfel de unităţi de control subterane.

Vă puteţi închipui îngrijorarea mea când, într-o zi, pe la mijlocul anilor 1970, am pornit un radioreceptor HAM într-una din unităţi şi am auzit ceva neobişnuit şi neliniştitor: o cascadă de pocnituri rapide şi puternice care semăna cu o puşcă-mitralieră ce trăgea în rafale, se oprea pentru scurt timp după care pornea din nou. Sunetul bruia benzile de frecvenţă alocate, prin acorduri internaţionale, pentru uzul guvernului şi uz comercial, iar interferenţa era atât de puternică încât difuzoarele păreau pe punctul de a se sparge în bucăţi.

Sunetul producea o interferenţă continuă care se muta de la o bandă de frecvenţă pe unde scurte la alta şi era raportat în toată lumea. Nu a trecut mult până ce oamenii au început să  facă reclamaţii la cele mai înalte niveluri ale guvernelor din toate ţările.

Din cauza ritmului său, zgomotul a fost denumit Ciocănitoarea (Woodpecker). Încercările de localizare a sursei au utilizat metoda triangulaţiei semnalului, reuşind într-un final să  localizeze semnalul undeva în Uniunea Sovietică. Puterea lui a fost estimată la aproximativ 10 MW, una dintre cele mai puternice radiotransmisiuni de pe Pământ din acea perioadă.

Interferenţa afecta unele componente ale sistemului de comunicaţie stabilit în vederea operaţiunilor urgente şi a traficului aerian comercial. Era o violare gravă a securităţii naţionale şi a siguranţei publice şi nimeni nu ştia ce era de făcut în această situaţie. Misteriosul semnal nu a fost recunoscut de sovietici, deşi de acolo provenea. Fără a-şi admite vinovăţia, aceştia au schimbat până la urmă frecvenţele pe care transmiteau, în special din cauza interferenţei pe care o provocau în comunicaţiile la distanţă aer-sol utilizate de avioanele de linie. Unii credeau că Woodpecker (Ciocănitoarea) era un experiment sovietic de control al minţii sau de control al vremii. Şi nu erau doar vane speculaţii.

Investigaţiile ulterioare au dezvăluit că semnalul pornise de la un grup de transmiţători de tip Tesla amplasaţi într-o instalaţie din oraşele Riga şi Gomel, din apropiere de Cernobîl. Experţii britanici au ajuns la concluzia că Woodpecker era un sistem radar over-the-horizon (OTH), a cărui existenţă a fost confirmată în mod public după prăbuşirea Uniunii Sovietice,  când ruşii au recunoscut că Woodpecker era de fapt Duga-3, un sistem radar de avertizare timpurie. Dispozitivul era direcţionat înspre nord şi „acoperea” partea continentală a SUA. Sunetul a început să fie auzit în iulie 1976, şi-a rărit frecvenţa spre sfârşitul anilor 1980 şi a dispărut cu desăvârşire în decembrie 1989, odată cu dezmembrarea Uniunii Sovietice.

Radarul over-the-horizon reflectă semnalele trimise în ionosferă şi le trimite dincolo de linia de curbură a orizontului.

Interesant este că s-a raportat că, în 1977, guvernul SUA ar fi vândut sovieticilor un supermagnet care a fost utilizat ulterior la construirea dispozitivului Woodpecker. După un articol din 2008 apărut în Paranoia Magazine, magnetul cântărea 40 de tone şi putea să genereze un câmp magnetic de 250.000 de ori mai intens decât câmpul magnetic terestru.

Fragment din Cap. 14, Ionosfera: Noua frontieră a tehnologiei ascunse

La marginea realităţăţii, Colin Andrews