În Capitolul 1, intitulat Viaţa mea înainte de întâlnirea cu Doc, Susan Hawkins ne prezintă câteva secvenţe din copilăria, adolescenţa şi prima parte a tinereţii sale, construind un esenţial portret al spiritului şi personalităţii sale.

Iată primul fragment cu care debutează acest carusel de istorisiri ale soţiei Doctorului David R.Hawkins:

Un orăşel

Am crescut lângă un mic orăşel în mijlocul vestului Americii. Familia mea locuia la aproape 2.5 km de oraş, într-o fermă de aproximativ 65 hectare. Stră-străbunicul meu cumpărase acest teren de la o companie feroviară cu 50 cenţi pe hectar. Am locuit acolo până la vârsta de 12 ani. Faptul că am crescut în acest mediu mi-a oferit o fundaţie solidă în credinţă şi în viaţa la ţară. Am avut norocul să fiu înconjurată de oameni care lucrau din greu şi care aveau valori comune puternice în ceea ce priveşte comunitatea. Să administrezi o fermă nu era uşor, dar părinţii mei au reuşit să ofere tot ceea ce era necesar copiilor lor, crescându-ne în respectul faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni.

                Ca viaţă socială, pentru tipul meu de personalitate, micul oraş îmi părea prea mic. Nu erau mai mult de 1000 de oameni în întreaga comună, aşa că îmi părea că trăiesc într-un acvariu. Dacă făceai vreo boacănă, afla toată lumea. Dacă aveai o rochie nouă, toţi ştiau cu exactitate de unde provenea şi cât ai plătit pentru ea. Uneori era o atmosferă critică şi moralistă care mie nu mi s-a potrivit niciodată. Niciodată nu am putut să înţeleg de ce oamenii nu sunt buni unii cu alţii. Eram foarte mică, dar aceste întrebări erau întotdeauna în mintea mea: De ce se poartă aşa cu persoana asta? De ce o critică pentru că una sau alta? Nu interveneam pentru că, pe vremea aceea, nu se cuvenea ca o fetiţă să facă aşa, dar mă deranja când oamenii îi judecau şi se purtau urât cu alţi oameni.

                Întotdeauna am fost un spirit liber şi doritor de bucurie, asta era ceva natural pentru mine. Ca să  vă dau o idee despre simţul umorului meu, iată o istorioară. Era ceva obişnuit ca fetelor din Midwest să li se spună “văcuţe”. Într-o zi, auzind un bărbat spunând asta, am răspuns glumei lui: “Mi-e foame. Cred că o să mă duc să pasc nişte iarbă.”

Mama mea era genul de om sobru, serios, care ridica sprânceana la umorul meu. Ne spunea mereu: “Nu face asta! Ce-o să creadă vecinii?” Chiar şi zeci de ani mai târziu, când călătoream cu David să vizităm marile catedrale ale Europei, mama era supărată pe mine pentru că îi trimiteam vederi în care-i scriam: “Am fost în atâtea catedrale! Dacă până mă întorc acasă nu devin sfântă, atunci nu voi deveni niciodată.” Iar mama mi-a spus: “Susan, ce era în capul tău? Nu ştii că oamenii citesc vederile?” Eu eram glumeaţă, numai că ea nu înţelegea glumele mele.

                Ca adolescentă, oricând mă simţeam sufocată de atmosfera de acolo, mă rugam lui Dumnezeu să mă scoată din orăşelul ăla. Când tatălui meu i s-a oferit un serviciu în Phoenix şi ne-am mutat, am simţit că a fost răspunsul pentru rugăciunile mele. Cu toate acestea, anii copilăriei mele în Midwest au contribuit pozitiv la dezvoltarea mea. De fapt, chiar acolo am învăţat câteva dintre cele mai importante lecţii despre viaţă şi spiritualitate.

Tot din Capitolul 1, fragmente în format video:

Cartea poate fi comandată AICI