„Uitaţi-vă la toate înzestrările lor.” Mulţi autişti aşteaptă în tăcere să li se ofere ocazia să ne arate înzestrările lor. Care înzestrări? Aceleaşi înzestrări şi talente pe care le avem şi noi, însă la niveluri de vibraţie superioare prin comparaţie cu simţurile noastre.
Nu este acesta un mod de a ne defini pe toţi ca fiinţe umane care funcţionează la niveluri de vibraţie diferite? Este corespondentul invizibil al ADN-ului muzical. Putem considera că încă nu ne-am acordat la înţelepciunea nespusă şi la adevărurile necunoscute ascunse în noi înşine, dar şi în sanctuarul interior al oricărei persoane
cu autism ce-şi duce existenţa în tăcere. Iar când trăieşti în tăcere, îţi petreci timpul ascultând, procesând informaţii şi observând cu foarte multă atenţie ce se întâmplă în jur – eşti, practic, într-o permanentă stare de meditaţie. Toate acestea nu diferă prea mult de ceea ce fac asceţii, atunci când adoptă intenţionat jurământul tăcerii, pentru a accede la un plan spiritual superior celui obişnuit. Nu este neobişnuit nici ca persoanele cu autism să-şi dezvăluie înzestrările în moduri pe care unii le-ar defini ca aparţinând de spiritualitate, pe când alţii le-ar considera simple coincidenţe. Ei bine, coincidenţe sau nu, în marele plan al universului cine credeţi voi că a inventat însăşi noţiunea de coincidenţă? Toţi avem potenţialul de a dezvolta aptitudini perceptive multisenzoriale, la fel cum un orb ajunge să-şi ascută simţurile compensatorii.
Deepak Chopra, maestrul spiritual de renume mondial, face o paralelă fascinantă într-una din cărţile sale, care rezonează cu senzaţiile eterice ale multor persoane din spectrul autist şi care experimentează deconectarea de universul fizic:
“Cele cinci simţuri ne îngrădesc pe nesimţite şi pe nevăzute. Cu ani în urmă, am citit relatări despre indivizi orbi din naştere cărora le-a fost redată vederea peste noapte datorită unor tehnici chirurgicale novatoare. Când aceste persoane vedeau lumina pentru prima oară, erau adesea complet dezorientate. Se întrebau de ce oamenii târăsc după ei, oriunde s-ar duce, nişte pete negre (pe care noi le numim umbre). Dacă îi întreba cineva cam cât de mare era o vacă aflată la vreo sută de metri distanţă, ei apreciau că ar fi înaltă de vreo 8 cm; scările le apăreau ca nişte trepte bidimensionale înspăimântătoare care urcă vertical pe un perete. Uneori, aceste percepţii bizare îi tulburau atât de tare încât cei care-şi recăpătaseră recent vederea preferau să stea pe întuneric cu ochii închişi. Oare nu procedăm şi noi la fel, atunci când ne agăţăm de lumea celor cinci simţuri?”
Nu am întâlnit încă o persoană cu autism care să nu-şi fi manifestat, într-o oarecare măsură, dorinţa să ofere celorlalţi ceva din ceea ce este ea, să le împărtăşească şi altora talentul ei sau să-I înveţe ceva pe ceilalţi. În felul lor blând, aşa cum se potriveşte firii lor, persoanele cu autism ne impun să adoptăm standarde mai înalte cu privire la consideraţia şi respectul faţă de umanitate. Când ne aflăm în prezenţa unei persoane cu autism, se impune să fim calmi şi stăpâni pe noi, tăcuţi şi să ascultăm cu adevărat. Ce credeţi că au dat de înţeles persoanele cu autism că au venit pe Pământ să ne înveţe? Aspectele cele mai importante ale existenţei umane: toleranţa, răbdarea, sensibilitatea, compasiunea şi, bineînţeles, iubirea necondiţionată. Aceste aspecte îşi fac constant apariţia în activitatea mea de consultant, oriunde m-aş duce.
Fragment din Esenţa autismului – William Stillman