Mălina! Mălina! ai strigat-o, subit, pe angajata bucuroasă că poate scăpa, câteva momente, de pisălogeala Veronicăi. Femeia veni aproape în fugă. Mălina, tu știi cumva dacă noi avem ceva flori de gălbenele-n grădină?
— Aveeem, domnu’, făcu Mălina ochii mari. Adică, am avut, că nuș’ cine dracu’ le-o rupt, rupe-i-aș io oscioarele lui de rupt în cur! Pă bune, domnu’, să rupi niște flori… adică te fac pe tine niște flori? Pe el, vreau să zic, să nu mă înțelegeți…
— De unde știi că e un „el“? interveni Elena.
— Am zis și io, răspunse femeia, hlinzindu-se. Femeile nu fură flori! adăugă mândră.
— Bine, poți pleca.
— Nu mai vreți să vorbiți ceva cu mine? Că făceați cu mâinile ceva mai ‘nainte…
— Mai târziu, Mălina.
Din tonul tău apăsat, de parcă voiai să-i striveşti orice cuvânt, Mălina îşi aminti că nu era mai mult decât o angajată.

Fragment din romanul în curs de apariţie: La căpătul şoaptelor de Mihai Cotea