Când ne decidem să urmăm o anumită tehnică pentru a ne îmbunătăţi viaţa şi are loc o schimbare în bine, mintea manifestă tendinţa bizară de a desconsidera tehnica ce a făcut posibilă această schimbare. Este ca şi când ego-ul minţii este foarte vanitos şi nu doreşte să recunoască anumite merite atunci când este cazul.
Înainte de a trece mai departe, ar fi bine să petreceţi câteva momente în linişte şi să luaţi în sinea voastră decizia de a nu mai opune rezistenţă nivelurilor superioare de funcţionare. Aceasta înseamnă să încetaţi să mai negaţi faţă de voi înşivă existenţa nivelurilor superioare şi să vă hotărâţi să renunţaţi la toate blocajele pe care le puneţi în faţa fericirii, succesului, unei bune stări de sănătate, acceptării, iubirii şi păcii sufleteşti. În felul acesta problema este ca şi rezolvată, pentru că plasaţi întreaga experienţă într-un context care va începe să se deruleze în mod automat.
Un mod util de formulare a acestei afirmaţii pentru uzul personal ar fi:
„Sunt o fiinţă infinită şi nu sunt afectat(ă) de ……………… .“
Treptat, devine evident că trupul nu se experimentează pe sine în niciun fel. Dimpotrivă, mintea este cea care trăieşte experienţa existenţei trupului. În lipsa minţii, trupul nu poate fi perceput în niciun fel. Mâna nu-si poate percepe „mânuitatea“. Numai mintea o poate percepe. Acest fenomen constituie însăşi baza anesteziei. Când mintea este adormită, corpul nu înregistrează nicio senzaţie. Încet-încet ne dăm seama că, de fapt, nicio senzaţie nu este a corpului; singură, mintea este capabilă să îndeplinească această funcţie.
În această stare de libertate interioară individul este independent de lumea exterioară şi nu se mai află sub influenţa acesteia. Acest lucru se întâmplă când cineva transcende ceva ce a reuşit să stăpânească.
Pe măsură ce ne eliberăm de gândurile, sentimentele şi atitudinile negative, preluăm puterea pe care o încredinţaserăm lumii.
Cu cât recurgem mai frecvent la mecanismul renunţării, cu atât ştirbim mai mult seducţia pe care lumea o exercită asupra noastră. Cu cât lumea ne fascinează mai puţin, cu atât ne dictează mai puţin ce să facem. Nu ne mai aflăm sub fascinaţia lumii, deci nu mai putem fi manipulaţi de ea. Încetăm să fim vulnerabili în faţa programatorilor profesionişti din mass-media şi de pe scenele social-politice. Nu mai simţim nevoia interioară de a obţine aprobarea celorlalţi.
Trăim mai mult în prezent, fără să ne preocupe trecutul sau viitorul. Alegem să ne expunem cu încredere evenimentelor de viaţă pentru că am preluat din nou puterea pe care o încredinţaserăm lumii. Sentimentul de putere şi invulnerabilitate ne face să simţim o serenitate interioară.
Ne identificaserăm din greşeală cu fenomenele exterioare din viaţa noastră agitată – cu trupul şi trăirile sale, cu obligaţiile noastre, cu serviciul, cu titlurile deţinute, cu activităţile, problemele şi sentimentele noastre. Acum, însă, ne dăm seama că suntem spaţiul fără de sfârşit în care se întâmplă toate fenomenele.
Nu suntem imaginile pâlpâitoare care-si joacă rolul pe un ecran de cinema, ci ecranul însuşi – martorul care nu analizează ci doar observă desfăşurarea filmului vieţii, cel fără de început şi fără de sfârşit, cu potenţialul său infinit. Aceste realizări treptate ale adevăratei noastre naturi pregătesc terenul pentru realizarea absolute a identităţii conştiinţei prin însăşi divinitatea.