Din Cap.17, Transformarea, al volumului Letting Go-Calea renunţării, David R. Hawkins, M.D., Ph.D.

În secţiunile despre starea de sănătate şi bunăstare am abordat deja câteva aspecte importante despre fericire în general. În cele ce urmează ne vom concentra mai mult asupra vieţii noastre interioare emoţionale pentru că, de fapt, aici trăim noi cu adevărat. Ne dorim o bună stare de sănătate şi bogăţie material deoarece presupunem – şi într-o oarecare măsură avem dreptate – că acestea ne fac fericiţi. Fericirea poate fi, însă, trăită şi nemijlocit, iar la acest nivel este relativ independentă de sănătate sau bogăţie.

Haideţi să aruncăm o privire obiectivă asupra opiniei generale despre fericire. Pentru început, să observăm că fericirea este extrem de vulnerabilă. O remarcă întâmplătoare, un comentariu critic, o sprânceană ridicată sau o maşină care ne taie calea în trafic sunt suficiente pentru a spulbera într-o clipă fericirea unei persoane obişnuite. Ameninţarea pierderii locului de muncă, lipsa de încredere în cadrul unei relaţii, remarca pesimistă a unui medic sau un şofer de taxi impertinent sunt suficiente pentru a strica ziua celor mai mulţi dintre noi. De ce este fericirea noastră atât de fragilă încât nişte întâmplări cotidiene ne pot „ruina“ întreaga zi?

În secţiunea despre anatomia emoţiilor am investigat deja motivele pentru care se întâmplă acest lucru. Ca urmare a sentimentelor, gândurilor şi atitudinilor noastre negative la care se adaugă judecata moralizatoare şi criticismul constant al altor persoane la adresa noastră, ne simţim adesea separaţi de ceilalţi. Din cauza acestui sentiment de singurătate şi separare interioară relaţiile noastre iau forma ataşamentelor, cu teama, mânia şi gelozia care se trezesc la orice ameninţare pe care o percepem la adresa acestor ataşamente. Negativitatea interioară se manifestă prin convingeri larg răspândite de genul: „Singur te naşti, singur mori.“ În realitate, nimic nu este mai departe de adevăr. Aşa cum se arată în cărţile mai recente şi cum o demonstrează experienţele din apropierea morţii, ne simţim adesea singuri în timpul vieţii însă în momentul morţii avem un sentiment desăvârşit de unitate şi de uniune (Eadie, 1992; Neal, 2001).

Din cauza ataşamentelor, a dependenţelor şi a meschinăriei noastre interioare ne putem simţi neajutoraţi şi limitaţi. Intoleranţa plină de vinovăţie pe care o simţim faţă de gândurile şi sentimentele din lumea noastră interioară este proiectată în exterior, făcând ca lumea să pară un loc înfricoşător.

Din cauză că mintea reţine aceste temeri, în viaţa noastră sunt atrase şi se manifestă efectiv evenimente şi experienţe care ne înspăimântă. Frica degenerează în mânie cronică, aceasta ne face agresivi şi ne predispune la haos emoţional. Apar durerea şi suferinţa, însoţite periodic de disperare şi predispunere la tulburări emoţionale. Mintea ego-ului, care îi vede pe ceilalţi ca entităţi separate, este invidioasă pe oricine pare mai fericit, are mai mult succes în viaţă, are o relaţie sentimentală mai bună, are un trup mai frumos sau relaţii mai sus-puse. În scurt timp, din cauza lipsei de claritate în privinţa ţelurilor de viaţă, se instalează o confuzie ce duce la autocompătimire, invidie şi resentimente ulterioare. Autoînvinovăţirea se proiectează la nesfârşit asupra lumii, luând forma judecării critice de către alte persoane, ceea ce accentuează şi mai mult vinovăţia şi sentimentul de neînsemnătate.

Pentru unii dintre noi singura evadare posibilă este prin infatuare, intoleranţă, bigotism, aroganţă şi mânie – care ia forma cruzimii, autoritarismului, brutalităţii şi insensibilităţii faţă de sentimentele celorlalţi. Adesea, insensibilitatea îşi găseşte scuze precum: „Sunt o persoană directă care spune ce gândeşte“ sau „Sunt genul sincer; ştii întotdeauna la ce să te aştepţi din partea mea.“ Aceste remarci sunt un paravan pentru insensibilitate, care ar putea fi mai bine descrisă ca stângăcie. Lipsa stimei de sine se exprimă prin criticarea propriei persoane şi a celorlalţi, constanta competiţie şi comparare cu ceilalţi, analizare, dispreţuire, intelectualizare, îndoială şi fantezii de răzbunare. Când toate aceste strategii eşuează, revin apatia şi sentimentele de neajutorare şi de victimizare. În această stare fiind, ne înstrăinăm treptat de ceilalţi pentru că avem atât de multe lucruri din noi de ascuns. Comportamentul nostru duce la izolarea de ceilalţi şi la dezechilibru, ca urmare a acordării unei atenţii prea mari domeniilor din viaţa noastră care încă par să funcţioneze.

Din cauza acestui haos interior, individul obişnuit este obligat să rămână permanent inconştient. Sunt interesant de urmărit modalităţile inventate de minte pentru îndeplinirea acestui deziderat. Vedem cum o persoană se trezeşte dimineaţa şi aprinde imediat radioul sau televizorul pentru a-şi devia gândurile de la sine şi de la pălăvrăgeala neîncetată a minţii. În pofida distragerii suplimentare, gândurile şi sentimentele au tendinţa să se manifeste până ce mintea devine preocupată de proiectele din ziua respectivă, de activitatea de la serviciu şi de diverse posibilităţi de realizare profesională sau de divertisment. Preocuparea începe cu trupul: spălatul pe dinţi, duşul de dimineaţă, parfumarea, pudrarea, dezodorizarea şi alegerea cu atenţie a ţinutei din ziua respectivă. Alegerea hainelor aminteşte de întregul program al zilei, de toate activităţile care au fost aglomerate în acea singură zi: nesfârşite întâlniri de lucru, telefoane de dat, sarcini de îndeplinit, obligaţii sociale, responsabilităţi casnice, email-uri. În drum spre serviciu sau în timpul activităţilor zilnice purtăm discuţii cu diverse persoane, ascultăm radioul în timp ce conducem maşina, dăm telefoane, trimitem SMS-uri sau citim în metrou ziarul de dimineaţă. Odată ajunşi la destinaţie, devenim preocupaţi de evenimente exterioare: activitatea în sine, afaceri, chilipiruri, aranjamente, griji, manipulări, necontenita alergare după putere, încercarea de a da „lovitura“ şi mereu prezenta preocupare în privinţa supravieţuirii. Toate acestea au la bază dorinţa de a descoperi undeva un înţeles, de a ne simţi în siguranţă, de a ne spori stima de sine şi de a ne demonstra valoarea personală prin orice mijloace.