Ştim cu toţii că animalele nu sunt înzestrate cu darul raţiunii. Dar câte animale egoiste aţi văzut? Ele nu nu nevoie de analiză a dragostei materne, nu au nevoie de planning familial, nici de avocaţi pentru partaj, ca să nu mai vorbim de psihoterapie. Vorbesc de animale care trăiesc în mediul lor natural. Nu de cele supuse spleenului industrial al marilor oraşe.
Putem admira armonia dintr-un stup de albine sau dintr-un muşuroi de furnici, înţelepciunea şarpelui de a-şi schimba pielea şi de a-şi ascunde vârsta, zborul planat al pescăruşilor şi, pe urmă, ne putem întreba despre ego şi despre egoism.
Ego-ul nu înseamnă ceva rău în sine, ci doar softuri prost utilizate care alimentează un softist dibaci, un hacker aproape infailibil, care va crea el, la rându-i, softuri şi virusuri foarte deştepte şi sofisticate.
Vorbeam mai sus despre copiii mici. În primii ani, ei nu au ego-ul format. Ei nu spun: “Nu beau lapte!”, ci spun, de exemplu: ”Raluca nu bea lapte”. Ego-ul nu a apucat să intre cu softurile în creierul lor. Apoi, în funcţie de mediu, ei îşi dezvoltă eu-l şi devin ceea ce, mândri, numim “copii cu personalitate”. Încet-încet lăsăm ego-ul să gândească în locul nostru. La început noi nu suntem numele nostru, aşa cum scaunul nu este numele lui (vom vorbi despre asta în cap. III). Ne identificăm treptat cu trupul nostru, cu mintea noastră. Dar trupul nostru merge şi fără să ne gândim noi că merge.
Utilizăm gândirea la o problemă de matematică, ceea ce e OK, dar să nu utilizăm gândirea atunci când admirăm o floare. Dacă stăm să analizăm numărul de petale, de culori şi de frunze, mirajul momentului dispare. Putem să o admirăm într-o pauză de gândire şi apoi ne putem gândi la miracolul care stă ascuns în sămânţa florii şi în drumul pe care-l parcurge până la a bea lumina întru verdele clorofilei. Bucuria florii este dată de privirea plină de iubire şi nu de capacitatea de analiză a gândirii noastre.
Iată, astfel putem înţelege că Gândirea este copilul realităţii inefabile şi, în acelaşi timp, un creator de iluzii. Mă întorc şi spun că Ego-ul, în esenţă, nu e nici bun, nici rău; el este doar mijlocul prin care gândirea creează iluzia. Iluzia că realitatea palpabilă este mai importantă decât realitatea invizibilă sau chiar că nu există vreo altă realitate în afara celei vizibile. Ego-ul nu este decât un instrument care ne ajută la poziţionarea noastră ca individ separat, strivit de măreţia unui univers nemărginit sau ca individ puternic, capabil să subjuge natura după vrerea sa. El poate crea iluzia, creatoare de suferinţă, de a te simţi prea mic într-o lume atât de mare şi de nedreaptă sau poate crea iluzia de mare forţă alimentatoare a orgoliului alimentator de ură, gelozie, competitivitate care, toate conduc, până la urmă, tot la suferinţă.
Fragment din Cap.1
Ioan Gyuri Pascu Gândirea – copilul realităţii şi creatorul iluziei (2006)
featured Photo by Sean Patrick from Pexels