Egoul/sinele se identifică pe sine cu diversele sale funcţii şi însuşiri pe care le etichetează, ca urmare a sentimentului de proprietate, drept „eu” şi afirmă că aceasta este „cel care sunt”. Toate acestea au drept rezultat vanitatea calităţii de autor, o eroare care a apărut pe parcursul evoluţiei ca urmare a identificării cu experienţele simţurilor. În felul acesta ia naştere concluzia tipică după care „eu” simt furnicături, în loc de „corpul meu” simte furnicături. Aceeaşi greşeală a asumării calităţii de autor/proprietar intervine şi în cazul sentimentelor şi al gândurilor, şi anume faptul că observatorul se identifică cu subiectul şi conţinutul experimentatorului.

Rolul de experimentator este o sondă de cercetare care colectează informaţii lineare şi care este, aşadar, ceva impersonal şi nicidecum un „eu”. Este o unitate funcţională procesatoare asemănătoare simţurilor olfactiv sau tactil. De aceea Buddha a spus despre om că are şase simţuri în loc de cinci şi a interpretat creierul ca un organ senzorial al senzaţiilor, percepţiilor şi procesării informaţiilor.

Înainte ca evoluţia conştiinţei să atingă nivelul de calibrare 200 nu exista niciun fel de conştientizare subiectivă intrinsecă a fiinţării sau a existenţei ca atare. Organismele vii experimentează calităţile propriei lor existenţe fără să realizeze realitatea existenţei, faptul de a fi sau fiinţarea. Deşi organismul viu „este”, el nu este implicit conştient de acest lucru şi ia experimentarea drept conştientizare a existenţei. Pe măsură ce conştiinţa continuă să evolueze, calitatea şi valoarea existenţei însăşi încep să-şi facă apariţia şi, de aici, căutarea originii existenţei.

Odată înţelese structura şi rolul egoului, demontarea sa este facilitată de decizia interioară de a urmări ceea ce este real şi etern în loc de ceea ce este temporal, tranzitoriu şi efemer.

Când cineva a ales calea spirituală, se pune întrebarea cum trebuie procedat în viaţa obişnuită din momentul în care există o motivaţie generală diferită. Se va descoperi, drept urmare, că de obicei nu este nevoie de abandonarea vieţii obişnuite, ci de reaşezarea ei într-un alt context. Curios este că măsura în care fiecare îşi preţuieşte propria viaţă determină şi răspunsul. Cei care o văd ca pe un dar preţios, nu vor să-l risipească pe ceea ce este trivial şi trecător pentru că încetarea din viaţă a trupului fizic reprezintă o certitudine inevitabilă. Plăcerile vieţii pot fi acceptate ca un cadou, refuzând, în acelaşi timp, să ne ataşăm de ele.

Fragment din Capitolul 13: Transcenderea identificării cu egoul/sinele