A doua venire a lui Christos nu este neapărat una trupească, aşa cum, cei ce urmăresc mai mult litera Cuvântului decât spiritul lui, cred, ci una de înviere spirituală a tuturor morţilor. Este vorba aici mai degrabă de cei morţi în credinţă, de cei care, chiar dacă trupul lor se mişcă şi pare viu, sunt morţi spiritual. Este vorba de re-naştere, de învierea spirituală care presupune redescoperirea Cuvântului şi reînceperea lucrării Duhului Sfânt în toţi oamenii. Pentru că, aşa cum a stabilit Dumnezeu, pe pământ doar omul îl poate ajuta pe om. Ceea ce presupune ca fiecare om să recunoască, în sine şi în aproapele, scânteia divină, să slăvească pe Dumnezeu în fiecare fărâmă a Creaţiei Sale. Mulţi oameni au înţeles greşit faptul că năzuinţa de a fi una cu Dumnezeu ar fi un păcat. Orgoliul de a fi mai presus de alţii, de a te substitui lui Dumnezeu, da, ăsta e un păcat; dar năzuinţa de a fi din nou una cu Dumnezeu, este însăşi menirea omului. Oamenii reflectează prea puţin la vorbele lui Iisus: “Veţi face tot ceea ce am făcut eu şi chiar mai mult de atât” sau “Eu şi cu Tatăl UNA suntem”.

Iată, deci puterea Cuvântului şi a lucrului Duhului Sfânt, care în viaţa omului, datorită liberului arbitru, odată cu naşterea egoului, s-a limitat în gândirea noastră la cuvânt cu “c” mic, făcând necesară apariţia limbajului.

Fragment din Capitolul 3 din volumul Gândirea-copilul realităţii şi creatorul iluziei – Ioan Gyuri Pascu