Pagina 7

Fiecare om este nepreţuit, precum întregul univers, însă puţini simt aceasta şi pentru că nu o simt, îşi dedică viaţa căutării propriei valori. Îşi caută valoarea în ceea ce fac, în ceea ce „devin“ şi nu în ceea ce sunt, de la bun început.

Propria valoare este inerentă existenţei, vieţii: a fi. A fi este sursa tuturor evenimentelor, este fondul acestora.

Cei care simt că sunt nepreţuiţi, precum întregul univers, nu mai caută, pentru că au găsit: iubirea intrinsecă existenţei, împlinirea perfectă a ceea ce se numeşte „viaţă“. Trebuie destulă „lumină“ pentru a simţi împlinirea vieţii.

Pagina 17

Cartea (care trebuie) închisă

Dacă le înţelegi, lucrurile sunt aşa cum sunt;

dacă nu le înţelegi, lucrurile sunt aşa cum sunt.

Da’ tot este mai bine să le înţelegi.

Pentru că aţi deschis cartea, aceasta nu mai este închisă.

Acum, „cartea (care trebuie) închisă“ este deschisă: nu mai este în ordinea (sub)titlului ei. Aţi deschis o carte care trebuie (să fie) închisă: s-a constituit o separaţie între ceea ce se spune că este şi ceea ce este. Ceea ce este (cartea deschisă) este diferită de ceea ce se spune, în (sub)titlu, că este (cartea închisă).

Cele de mai sus sunt „simptomul“ lumii actuale: diferenţa dintre expresia realităţii şi realitate, diferenţa dintre ceea ce se spune că este şi ceea ce este; aceste diferenţe devin multe altele, precum cea dintre ceea ce trebuie să fie şi ceea ce este şi, mai ales, diferenţa dintre visele noastre şi realitatea vieţii.

Pentru a restitui corerenţa „obiectului“ pe care-l aveţi în mână, trebuie să închideţi cartea. Dacă închideţi cartea, nu o veţi putea citi. Este imposibil să susţineţi „coerenţa“ obiectului, închizând cartea, continuând totodată să o citiţi. Este o dublă constrângere la care nu se poate răspunde adaptat; nu există posibilitatea să vă adaptaţi la o carte pe care trebuie să o închideţi, continuând să-i citiţi conţinutul.

Pagina 27

Luna ca lună, stelele ca stele, viaţa ca viaţă, eu ca eu…

Cuvintele nu sunt lucruri, de aceea o carte este o colecţie de ne-lucruri care separă de lucrurile în sine. A citi această carte înseamnă a menţine distanţa faţă de lucruri, de viaţă, înseamnă a trăi în domeniul semnificaţiilor (culturale) ale lucrurilor.

Această carte nu sporeşte experienţa directă cu viaţa: precizează absenţa ei. De fiecare dată când înţelegeţi că fiecare cuvânt din această carte este un model al vieţii (nu viaţa în sine) şi simţiţi nevoia de a trăi, închideţi cartea.

Pagina 37

A nu ne face griji privind starea noastră materială presupune a avea o stare internă consolidată, stabilă. Frica de  „hoţi“, frica de lipsuri, ceea ce produce nevoia de înavuţire permanentă, „cheamă“ hoţii. Propria agresivitate atrage agresivitatea celorlalţi, propria neîncredere atrage neîncrederea celorlalţi.

Atitudinea faţă de ceilalţi este fundamentul calităţii relaţiilor noastre: este însă dificil de observat faptul că susţinem şi autoîntreţinem nefericirea, pentru că delegarea responsabilităţii este spontană.

Noi „construim“ lumea; „lumea“ care s-ar cere ajutată sau „salvată“ este propria construcţie. Orice nevoie de reparaţie a lumii este una de „reparaţie“ personală, delegată „acolo“. Cine „s-a reparat“ se poate raporta la lume diferit.

Toată lumea caută câte ceva şi scrutează orizontul pentru a afla acel ceva: propria viaţă. Căutarea este legată de capacitatea de a vedea ceea ce este „evident“ şi de aceea, greu de perceput, de găsit.

Cel mai bun loc de a ascunde o comoară este în faţa ochilor tuturor: nimeni nu va căuta acolo, pentru că acolo nu este nevoie să cauţi, este suficient să găseşti. Ceea ce este evident este atât de simplu, încât este trecut, invariabil, cu vederea.

Lumea a tot căutat în depărtări, către zări dificil de cercetat, când de fapt toate câte sunt se află mereu aproape.

Cerurile, zările şi depărtările vor fi fost întotdeauna expresii ale unei „proximităţi inaccesibile“. Olimpul, ca spaţiu al inaccesibilităţii, este o metaforă pentru proximitatea ratată, pentru ceea ce este evident, aproape, simplu şi mereu aici şi acum.

Educaţia noastră este una spre complexitate şi spre a privi în depărtare. Acest lucru ne oferă confort exterior. Pentru a redobândi şi confort interior este necesară şi o educaţie spre simplitate şi proximitate.

Nici zen, nici psihanaliză Cartea (care trebuie) închisă, Matei Georgescu, Ph.D.