Ultima parte a cărţii, intitulată Scrisori către tine,  conţine, da, scrisori. Iată una dintre ele:

Scrisoare pentru El

Îţi mulţumesc că mi te-ai arătat. În fel şi chip. Că mi-ai permis să te cunosc şi să te recunosc şi-aici, în lumea asta. Atât cât ai vrut tu. Eu te-am tot căutat!

Cât de mult mi-ai lipsit! Cât mi-a lipsit această căldură, acest… Acasă!  Cât aş fi vrut să-ţi pot spune toate astea, să împărtăşesc cu tine, să ştii, să fii, să am voie, să ȋţi mulţumesc.

Dar mă tem. Mă tem că alte personaje ar tâşni din fiecare dintre noi. Personajele reacţionează şi dau replici. Asta fac personajele. Iar lumea lor nu suportă tăcerea. Nici nemişcarea.

Tăcerea Clipei de Acasă… O pace – pacea iubirii depline. Sau poate o îmbrăţişare, da. Mâinile noastre contopite şi-o singură pulsaţie a inimii născute din chiar palmele noastre…

Îţi aminteşti când mi-a fugit pământul de sub picioare? Când am crezut că voi muri sau voi zbura… m-ai luat de mână într-un parc. După atâta timp, dorinţa mea, atât de vechea mea dorinţă, iată, se împlinea. Şi-atunci, pentru câteva clipe, roţile timpului s-au oprit.  Sensul existenţei a dispărut. Se împlinise totul… Să fim aşa până când totul ar dispărea în ultima bătaie a ultimei inimi – inima iubirii noastre.

Mai târziu am înţeles că exact acesta este şi motivul pentru care oamenilor nu li se permite să trăiască iubirea asta. Nu li se permite să ştie, ca să nu fie. Cum se apropie de taină, cum li se întâmplă ceva. Să nu cumva să vindece lumea, să nu cumva să strălucească în întunericul sălii de cinema pentru că lumina iubirii lor ar obtura ecranul. Şi-atunci, nici ceilalţi spectatori n-ar mai putea vedea proiecţia de vise şi iluzii. Un cuplu, un singur cuplu sacru de s-ar putea păstra în lume, şi suferinţa s-ar sfârşi. Aşa am înţeles cândva.

Poate că nu-ţi mai aminteşti. Eu însă nu am cum uita. Niciun moment, niciuna dintre clipele acestei graţii, pentru că doar ele-mi sunt martori ai fiirii mele. Nici nu sunt chiar aşa multe. Uneori chiar mă întreb: la ce bun atâta viaţă, atâta amar de zile şi nopţi dacă reale nu sunt decât câteva clipe?… De-abia ce mi-am aşezat mintea pe umărul tău şi  ochiul sufletului a văzut minunea. Izvoare de trandafiraşi albi, perlaţi, alb-rozalii se înălţau precum viile cu struguri. Din mine se înălţau, din toată fiinţa mea creşteau şi bolte întregi invadau cerul cu fiecare respirare-a mea. O minune de lume se năştea din mine, din capul meu odihnindu-se pe pieptul tău. O nouă galaxie. Mai târziu mi-ai spus să-mi văd de treaba mea, să nasc galaxii mai departe. Puţin mai departe de tine. Era prea mult. Şi prea nepământean. Iar eu trebuia să rămân aici, o pământeană, pentru ca şi tu să fii din când în când cu mine. Nu-i treaba omului să nască galaxii. Să fiu doar om pentru că doar aşa ai fi putut iubi.

Nu ştiu de ce ţi se părea că nu sunt om. Poate pentru că ştiam că blestemul nu se putea desface altfel, că lacătele porţilor vieţii nu se vor descuia până când trupurile nu vor fi înălţate, până când iubirea nu se va lumina pe sine în fiecare atom, într-o totală fuziune, o fuziune nucleară mai puternică decât orice altă armă inventată pe Pământ. Fiecare asemenea clipă de iubire schimbă lumea, continuă să schimbe totul pentru că, odată creat, un astfel de nucleu va şti să manifeste şi fisiunea, să se dividă pe sine în sine, multiplicându-se la infinit. Şi astfel, eterna viaţă va cânta ca la-nceput!

 Da, ştiu. Nu ţi-a plăcut niciodată să te dăruieşti cu totul, să nu mai fii tu, cel separat, cel diferit, să renunţi la separarea asta în genuri, în categorii, prin reguli şi tradiţii… Nu este simplu dup-atâta uitare, după atâta vreme de jucat acelaşi rol. Tu crezi că nici nu mai ai puterea să începi altceva. Ai uitat că puterea este iubirea pe care n-o mai vrei, de care fugi pentru că te doare… Te doare pentru că îţi aminteşte de tine, de cel pe care l-ai dorit uitat. Dar nu-ţi dai seama că altfel nici nu ai exista? Cum să-ţi doreşti a nimici ceea ce te păstrează în existenţă? Cum să-ţi doreşti a te opune esenţei tale? Doar pentru a păstra această inversă rotire? Doar pentru luptă? De dragul opoziţiei? De dragul unei poveşti?

Nu trebuia decât să mă iubeşti. Ca om. Când doi oameni ating desăvârşirea iubirii, întreg universul se luminează. Şi-un singur Dumnezeu va străluci. Cred că exact asta nu-ţi doreai.

De fapt, nu. Nici nu trebuia să mă iubeşti. Nici măcar nu trebuia să-mi spui că mă iubeşti. Mi-era suficient să simt. Poate că te-aşteptai şi tu să te iubesc eu.  Doar eu trebuia să iubesc… clipa. Iar clipa te cuprindea.

Dar îmi doream atât de mult să mă iubeşti! Să mă priveşti şi să mă ţii în braţe. Aşa a fost lăsat dorul ăsta de iubire în om, la rădăcinile lui, în sămânţa lui… copacul care creşte, mereu sub ochii noştri. Copacul iubirii. Copacul vieţii veşnice. Dar noi nu-l vedem. Dorul ăsta mă împiedica, dorul de oglindire, dorul de re-ntregire.

Îmi doream să mă iubeşti deplin şi sacru, aici pe Pământ. Gândeam că doar aşa lumea mea ar fi înflorit. Aşa ţineam eu minte. Şi-am tot aşteptat. Şi poate încă mai aştept.

Ţi-am scris şi poezii. Poate că nu sunt poezii şi nici poeme. Sunt clipe.

  Dă-mi gustul tău deoparte şi lasă-mă să exist dincolo de amintirea ta.

Ţi-am spus c-avem nevoie de ancore şi-aici, pe Pământ, tot aşa cum avem nevoie de aer, de pământ, de foc, de apă şi de iubire. Altfel, n-am mai avea corpuri, nu am mai fi aici. Am fi oriunde, şi niciunde. Dincolo de poveşti şi povestiri. Ne ancorăm în trupuri, ne legăm cu lanţuri unii de alţii pentru că altfel, am zbura. Ancora mea a rămas la tine. De-asta cred că am plutit ca un copac fără rădăcini pe deasupra pământului. Bine că m-ai înlănţuit, că altfel, m-ai fi pierdut. Sau poate m-ai fi regăsit.

Astăzi

Nici nu ştiu dacă mă gândesc la tine

sau mă gândesc la mine în tine trăind.

Te cotropisem cu fiorii mei,

cu sunetul şi cu mirosul meu te invadasem,

iar tu te împotriveai ţie însuţi

aşa cum şi astăzi ai rămas să te împotriveşti.

 

Ce rost mai au cuvintele

-ntre noi totul se întâmplă, între ochii mei şi ochii tăi, între mâna ta şi mâna mea, între gândurile mele şi tăcerile tale…

Da, cred că totuşi te iubesc. După atâta tăcere, după atâta gol, şi totuşi cred că te iubesc etern. Chiar dacă am învăţat să trăiesc şi în absenţa ta.

Rotindu-mă

Nu ştiu cum se poate numi nevoia aceasta a mea de tine, de mine prin tine, de mine de după tine. Nu este dor, asta e sigur. Rotindu-mă pe după tine – chiar după ce m-ai lăsat să izvorăsc dinlăuntrul tău – în cercuri mari rotindu-mă, până ce m-ai îndepărtat cu raza ta la infinit – rotindu-mă, zic, am ameţit.

M-ai lăsat să construiesc singură, să umplu golul dintre noi. Să construiesc de una singură uriaşa amforă a iubirii dintâi. Nu ştiu cât am şi reuşit. M-am străduit.

Şi când ne-am întâlnit, mi-ai spus:

  

https://danielamariamarin.wordpress.com/2018/11/25/scrisoare-pentru-el-povestiri-de-pe-pamant/