Întrebare: Mulţi profesori spun că un individ nu poate face nimic pentru a se apropia de realizarea adevăratei naturi a Experienţei. Este adevărat?

Dacă există o credinţă, şi, mai important, un sentiment al separării, o senzaţie că “eu“sunt localizat într-un corp şi sunt corpul, atunci acea credinţă şi acel sentiment acoperă, învăluie realitatea Experienţei noastre, determinând-o, astfel, să pară că este formată dintr-un sine separat “aici”, înăuntru, un obiect separat, altul, diferit şi lumea, “acolo”, în afară.

Această credinţă şi acest sentiment par că ascund realitatea Experienţei noastre, dar, de fapt, nu fac asta. Realitatea Experienţei noastre este că suntem o conştienţă prezentă, nelimitată, nelocalizată ce umple, inundă întreaga Experienţă.

Odată cu aparenta acoperire a adevăratei noastre naturi se acoperă, se ascund şi pacea şi fericirea ce sunt inerente ei. Învăluirea, ascunderea fericirii este experienţa amărăciunii sau a suferinţei, şi inerentă suferinţei este căutarea fericirii.

Dacă nu ar exista o căutare a fericirii, dacă, altfel spus, am fi complet mulţumiţi cu situaţia curentă, atunci nu ar exista nicio suferinţă.

“Ascunderea fericirii, suferinţa şi căutarea fericirii” sunt sinonime între ele. Un alt nume pentru această căutare este “sinele interior separat”.

Acest sine interior separat nu este o entitate, este acţiunea de rezistenţă, de împotrivire, de căutare şi, prin urmare, acţiunea suferinţei. Entitatea separată şi aparentă nu caută fericirea, ci entitatea separată şi aparentă este căutarea fericirii.

Dacă înţelegem suferinţa ca ivindu-se în Conştienţa noastră dimpreună cu toate celelalte şi credem că nu se poate face nimic în legătură cu asta, ne păcălim singuri. Suferinţa este, prin definiţie, o împotrivire la situaţia curentă şi o inevitabilă căutare a unei alternative în viitor. Dacă nu s-ar opune rezistenţă situaţiei prezente, nu ar exista nici suferinţă. Prin urmare, dacă situaţia curentă este experienţa suferinţei şi dacă nu se opune absolut deloc rezistenţă acestei suferinţe, atunci suferinţa nu poate dura deoarece suferinţa este rezistenţa, împotrivirea, respingerea. Ca urmare, suferinţa este imediat transformată în fericire.

Deci suferinţa se revelează ca fericire imediat ce se sfârşeşte orice acţiune de rezistenţă.

Fericirea este natura esenţială, fundamentală chiar şi a suferinţei. Ea stă liniştită în miezul tuturor experienţelor, inclusiv în suferinţă, aşteptând să fie recunoscută, aşteptând să renunţăm la opunerea rezistenţei, aşteptându-ne să avem curajul şi iubirea de a ne întoarce înapoi, aşa cum eram şi a sta faţă-n faţă cu suferinţa fără a avea nici cea mai mică dorinţă de a ne opune ei ori de a o îndepărta. Exact acesta este motivul pentru care, chiar şi în cele mai întunecate momente de disperare, noi nu suntem niciodată copleşiţi total de nefericire. Dacă am fi, nu ar mai exista niciun loc pentru nimic altceva, nici măcar pentru un gând care să separe un sine ce ar privi către suferinţă şi ar încerca să scape de ea şi atunci s-ar realiza nondualitatea perfectă, adică fericirea perfectă.

Cu alte cuvinte, nu există niciun fel de absolută suferinţă.

Suferinţa este întotdeauna amestecată cu altceva, cu o dorinţă de a scăpa de ea într-un viitor imaginar, adică cu o dorinţă pentru fericire. Totuşi, există absolută fericire care nu este amestecată cu nimic, nici cu cea mai subtilă umbră a existenţei unui alt ceva.

Fragment din Partea a VI-a – Experienţa

Prezenţa – Arta Păcii şi a Fericirii: Rupert Spira

Nimic material nu ne poate atinge, schimba, afecta, deplasa, altera, distruge sau manipula Sinele, Prezenţa Conştientă, în vreun fel oarecare, tot aşa cum imaginea care se reflectă în oglindă nu poate afecta oglinda însăşi. Sinele este una cu întreaga experienţă, la fel cum oglinda este totuna cu imaginea oglindită în ea şi, cu toate acestea, suntem independenţi de aparenţe întocmai cum oglinda este distinctă de imaginea pe care o reflectă.

Pentru început, atunci când ne acceptăm ca Prezenţă Conştientă, mintea, trupul şi lumea sunt împinse în fundal. Când Prezenţa şi întâietatea Sinelui nostru au fost stabilite, obiectele ne devin din nou apropiate, chiar mai aproape decât aproape. Acestea se dizolvă în propriul nostru Sine şi ni se revelează, cum altfel, decât ca forma pe care o îmbracă Sinele de la un moment la altul.

De fapt, pentru a cunoaşte un obiect aparent al minţii, trupului sau lumii, acesta trebuie să se dizolve în propriul nostru Sine, în Conştienţă. Dizolvarea în Conştienţă este modalitatea prin care un obiect ne devine cunoscut. Pentru a cunoaşte ceva, indifferent ce, aparenta sa „obiect-itate“ trebuie să se dizolve în Conştienţă, devenind cunoaştere pură.

Cu toate acestea, nu se poate afirma că un obiect material se dizolvă propriu-zis în Conştienţă, ci mai degrabă că obiectul respectiv este înţeles ca şi cunoaştere a obiectului însuşi – iar în Experienţa noastră obiectul nu a fost nicicând altceva în afară de această cunoaştere – şi că singura materialitate prezentă în cunoaştere este Conştienţa, propriul nostru Sine. Aşa se face că ceea ce se dizolvă este aparenta „obiect-itate“ a unui obiect – „exterior-itatea“ sa, „carapacea“ sa, „ceva-itatea“ sa.

Disoluţia aceasta este cunoscută ca experientizare a iubirii şi reprezintă disoluţia oricăror limitări aparente care par să ţină un obiect sau altceva o persoană sau lumea în ansamblu, la distanţă sau separate de noi. Iubirea şi cunoaşterea sunt, de fapt, unul şi acelaşi lucru.

Fragment din Prezenţa – intimitatea Experienţei, Rupert Spira