Citeşti aceste rânduri? Dacă le citeşti, înseamnă că eşti om. Dintre toate fiinţele de pe Pământ, doar omul poate citi.
Cum defineşti tu acest cuvânt “om”? Opreşte-te câteva clipe şi-ncearcă să descoperi, să-ţi recunoşti propria definiţie, să vezi ce se ascunde în spatele cuvântului “om”, să înţelegi. Vei înşira alte cuvinte prin care îl vei explica pe-acesta.
Ceea ce defineşti, îţi defineşte realitatea. Ceea ce îţi defineşte realitatea, are putere asupra ta fie că ştii, fie că vrei, fie că-ţi place, fie că nu-ţi place. Căci puterea era în cuvânt de la bun început.
Scrie toate cuvintele care-ţi vin în minte, apoi priveşte-le cu atenţie. Te vei vedea pe tine, cel puţin acea fiinţă socială ce eşti. Uită-te bine la traducerile tale, la modul în care îţi traduci percepţiile: ceea ce vezi, ceea ce auzi, miroşi, pipăi. Nu la mine trebuie să te uiţi. Dacă te uiţi la mine, o să vezi ceea ce ai sau ceea ce nu ai. Dar dacă te uiţi la tine, o să vezi ceea ce eşti.
Caută-te dincolo de negare, treci dincolo de negarea care se opune, care creează false opoziţii. Ea se manifestă prin reflectare şi naşte comparaţii. Nu căuta ce nu eşti, ci vezi mai întâi ceea ce chiar pare că este. Acceptă-te aşa cum eşti. Şi…
Iubeşte-te.
Se spune că-n univers nici un există negaţie, că particula “nu” nici nu se regăseşte în ţesătura universului, în informaţiile care circulă continuu şi invizibil precum frecvenţele radio prin spaţiul pe care-l respirăm. Şi totuşi, aşa nevăzute, dar ele determină întreaga realitate comună. Nu doar pe-a mea, nu doar pe-a ta. Pe-a tuturor. Realitatea noastră comună – filmul pe care-l vedem împreună, jocul pe care-l jucăm în internetul colectiv – conţine un limbaj, la fel ca orice program inventat de om. Cuvintele noastre sunt şi ele derivate din acest limbaj iniţial al creaţiei. Învăţăm să folosim cuvintele pentru a exprima undele gândului ce traversează când, cum, acest ecran al radarului ce suntem.
În realitatea asta, pământeană, cuvântul a devenit stăpân. A conectat între ele toate cele care-au fost făcute ca să nu se piardă unele de altele. A creat funcţii de legătură, şi virgule şi puncte de suspensie. A creat funcţii pentru fiecare element, pentru fiecare particulă. Fiecărui element i s-a dat un destin, i s-a dat o sarcină de îndeplinit, astfel a căpătat un sens. Acesta este un program. Un program conţine linii de program, cifre şi simboluri şi litere. Toate trebuie să funcţioneze exact aşa cum a fost programat. Tu cum funcţionezi? Mai ţii minte cum ţi s-a spus să funcţionezi aici, ca om?
Nu ştiu dacă eşti doar om, poate că vrei să fii Om. Dacă eşti doar om înseamnă că joci un rol, îndeplineşti o funcţie, te achiţi de-o sarcină primită prin program. Dar cine se achită, cine îndeplineşte acest rol? Cine trăieşte… ca om? Cu siguranţă ţi s-a întâmplat cel puţin o dată, poate în copilărie, să simţi acel ceva în tine care nu este doar om, acel ceva care este… nimic. Da, este un nimic care observă, care înţelege, care este şi dincolo de trup. E peste tot.
Eşti om sau eşti ne-om? Sigur, ai putea să fii doar o maşinărie, super inteligentă, o maşinărie-robot-om aşa cum tehnologia a ajuns să construiască inteligenţe artificiale care pot învăţa chiar să fie umane, pot învăţa să înţeleagă o emoţie, să aibă o relaţie empatică cu un om. (Da, chiar atât de departe s-a ajuns.)
Poate că doar atât este necesar. De-atât a fost nevoie, s-aducem viaţa, cu v mare, la nivel de maşinărie. Una care să funcţioneze perfect. A fost nevoie să punem viaţa într-o cutie plină cu tot felul de cristale, metale şi alte gaze şi subtanţe cosmice, şi toate acestea să meargă bine, dar mai ales să meargă împreună. Cum se descurcă viaţa într-o maşinărie? Se simte ea captivă? Se simte ea nepotrivită? Mediul acesta al cubului contează pentru ea? O limitează? O obligă să facă faţă pereţilor făr’de ferestre?
Cum se simte viaţa atunci când iubirea este condiţionată, determinată de funcţionarea unor circuite, circuitele noastre neuronale, reţelele neuronale despre care medicii descoperă din ce în ce mai mult că fac una, că fac alta…
Toate aceste lucruri pe care le descoperim le aplicăm în viaţa noastră, în tehnologie, în industrie, dar ele sunt în noi, mai ales în noi. De-acolo le “des-acoperim”, de-acolo le extragem, din oceanul nimicului care este în noi. E suficient să trăieşti o singură dată această stare, să te-ntâlneşti cu ea, ca să înţelegi ce-nseamnă non-localizare sau atotprezenţă, ce-nseamnă absenţa formei şi-n acelaşi timp cuprinsul, ce-nseamnă să trăieşti experienţa directă, absolută a fiirii. Dincolo de intenţie, dincolo de emoţie, să fii, pur şi simplu, totul sau nici măcar totul, să fii nedefinit. Să nu-ţi vezi marginile pentru că nu ai margini. Să nu-ţi simţi forma, să nu ai formă. Să ştii că poţi să faci orice, chiar şi să-ţi iei o formă. Numai că toate acestea ţi-au fost ascunse. Te-ai obişnuit să crezi că eşti un suflet păcătos.
Şi poate chiar aşa şi eşti. Ştii foarte bine că eşti ceea ce crezi.
De-aceea funcţionează atât de bine şi programarea neurolingvistică, şi repetiţia cuvintelor sau autosugestia, hipnoza… M-a întrebat o dată un consilier politic dacă eu cred că pot să scot pe cineva din hipnoza asta colectivă prin cărţile pe care le public, şi i-am răspuns atunci: nu ştiu. Dar eu ştiam.
Atâta doar că omului îi trebuie timp. Un timp al lui, pe care nu-l mai are. Un timp al lui pe care şi-l pierde cu distracţiile oferite de însuşi Cubul, şi-l pierde crezând că TREBUIE. C-aşa e datul firii.
Opreşte-ţi gândurile. Opreşte-te şi vezi dacă mai eşti. Dacă mai eşti, înseamnă că eşti liber. Înseamnă că eşti Om. Dar dacă nu… dacă-n absenţa gândului tu nu te vei găsi, atunci agaţă-te de ce faci tu, agaţă-te de-orice.
Fiecare om se agaţă de ceva. De un ideal, de o idee, de o credinţă, de o pasiune, de o obsesie, de un om, de-un câine, de-o pisică… Fiecare este agăţat de nevoia de-a se ţine agăţat. Dar dacă poţi… agaţă-te doar de Iubire.
Aceasta înlănţuire recunoscută şi în lanţul trofic, în lanţul proteinelor, al ADN-ului, al ARN-ului, în lanţul şi în zalele timpului, te-agaţă pe tine de un alt tine. Trebuie să ţi se spună, trebuie să ţi se arate, trebuie să te atragă, trebuie să te înlănţuie… altfel, nu-ţi găseşti sensul. Altfel nu-ţi găseşti întregirea, forma şi destinul aici. Aşa am învăţat că-i firea lucrurilor. În absenţa unui sens, mintea se pierde, iar omul fără minte este nebun. Nu e bun să funcţioneze în sistemul bazat pe agăţători, înlănţuiri, conexiuni, dependenţe şi interdependenţe.
Agăţătoarea există, fie că este văzută sau nu. Ea stă acolo aşteptând să fie descoperită şi folosită, să-şi împlinească funcţia. Poate aştepta un mileniu, un milion de ani, oricât.
Timpul nu are importanţă pentru că agăţătoarea nu are un început şi un sfârşit. Ea are doar o mică deschizătură, suficient cât să permită conexiunea cu o altă agăţătoare, cât să te poată primi înăuntrul său. I-am putea spune câmp morfic sau de rezonanţă, zonă de experienţă, lume sau univers. Odată intrat aici, trebuie să te adaptezi condiţiilor şi să joci după cum îţi cântă undele. Organizarea frecvenţelor este implicită. Muzica se desfăşoară pe sine însăşi în funcţie de urechile ce o percep, adică de receptori. Înţeleptul care stă bine cu urechea divină, se va prinde repede de tonalitate, de structură, de ritm şi melodie. Aşa că, cel puţin, nu va fi surprins.
La fel şi dimensiunile astea multe în care existăm, unii chiar fără să ştim. Din “împărăţia spiritului” până, hăt, în “împărăţia materiei” ne scoborâm ca, mai apoi, să reurcăm. Şi totuşi, ce s-ar întâmpla dacă toate aceste dimensiuni ar colapsa într-un singur punct, în corpul ăsta minunat de om? Atunci, această i-luminare – precum punctul pe i lumina – ar permite vederea adevărului. Atunci liberul arbitru ar fi liber. Atunci pacea şi bucuria s-ar transmite contagios printr-un Zâmbet. Atunci, n-am mai vedea zale, nici armuri şi nu ne-am mai gândi la navele patrulând prin mări, la navele scotocind prin ceruri. Ne-am gândi doar la minunăţia ce suntem. Atunci am vedea Frumuseţea! În întregimea sa.
Iubeşte şi Zâmbeşte! Viaţa-ţi va zâmbi şi ea!
Extras din cartea Povestiri de pe Pământ, Ed. Cartea Daath, 2015
Cuvinte de la autoare:
Am publicat acest text în 2015, dar el a fost scris mai înainte, poate prin 2012, când am început cu blogurile, nu-mi amintesc exact. Ştiu că am pornit de la “Agăţătoarea”, un articol publicat în blogul dmmspiritual, unde am postat o mulţime de Dialoguri spirituale. Aşa mi s-a părut mie de folos atunci, ca omul să primească astfel de informaţii pe calea şi prin metodele literaturii, nu ca pe o “lecţie”, că nu-i prea plac omului lecţiile.
Era încă prea devreme chiar şi atunci, în 2015, dar iată cât de mult s-a transformat conştiinţa colectivă în aceşti 10 ani! Am publicat această adunare de texte atunci tocmai pentru că luase fiinţă Teatrul Spiritual şi m-am gândit că ar fi un bun partener de drum, un supliment necesar spectatorilor care simţeau nevoia să revină, să revadă spectacolele noastre, mai ales Eternul Spectator.
Din orice putem învăţa, evolua, creşte, dar mai ales din viaţă. Condiţia este să ne dorim să cunoaştem viaţa aceasta dăruită (sau închiriată) fără un alt manual de instrucţiuni în afara tradiţiei, moştenirilor culturale şi istorice şi a corpului inteligent oferit spre folosinţă.
Din orice privim putem învăţa. Dar, privim cu adevărat?
Privesc şi eu acum înspre roboţii umanoizi, viitori îngrijitori ai caselor, îngrijitori ai oamenilor, înspre deja reflexul de a cerceta “biblia-chatgpt” oricând este nevoie de un răspuns, privesc înspre naivitatea, dar şi dorinţa de a fi cineva, de a avea ceva mai mult a oamenilor grăbiţi să renunţe la om pentru…
Cu recunoştintă,
Daniela Marin