Pe la treizeci de ani, mă aflam efectiv pe patul de moarte în urma unei afecţiuni evolutive foarte serioase. Zăceam întins, în stare gravă, aproape muribund, şi deodată, spre marea mea surpriză, m-am pomenit la vreo trei metri deasupra trupului meu fizic. Iată-mă undeva în spaţiu, într-un corp neafectat de boală, transparent şi eteric. Eram imponderabil şi-mi păstrasem toate facultăţile: puteam gândi, raţiona, vedea şi auzi. M-am uitat în jos, la corpul fizic care zăcea în pat, la vreo doi metri şi jumătate sau trei sub mine; acesta părea gata să moară, iar “eu” eram în afara sa, privindu-l de undeva de sus, ştiind fără niciun dubiu că, în realitate, sunt cu totul altceva decât corpul acela. (Pe atunci, nu auzisem încă despre călătoriile în afara corpului.)
În timpul acestei afecţiuni foarte grave, am fost cu totul desprins de corpul fizic, însă, cum nu sosise momentul să plec, la un moment dat a trebuit să mă întorc în el. Mi-am revenit după acel episod şi am continuat să trăiesc, însă, mai târziu, boala a recidivat, iar starea de sănătate mi s-a deteriorat din nou. De data aceasta era foarte grav; chiar mă aflam în pragul morţii. Mă simţeam în culmea deznădejdii, eram într-o stare infernală, de completă neajutorare, de disperare absolută şi aveam impresia că nu mă desparţeau decât câteva clipe de părăsirea, o dată în plus, a trupului fizic.
Pe atunci, eram agnostic de vreo douăzeci de ani. Cu toate aceste experienţe incredibile în care fusesem altceva decât un corp fizic, încă nu aveam un sistem de referinţă la care să le raportez. Eram agnostic şi pe punctul de a mă stinge din viaţă. Deodată, am rostit: “Dacă există Dumnezeu, îi cer să mă ajute acum.”, după care am alunecat în inconştienţă.
Când mi-am recăpătat cunoştinţa, în mine se petrecuse o transformare majoră şi completă. Nu mă mai identificam în niciun fel cu un corp fizic distinct. Acesta îşi vedea de treburile zilnice, făcea tot ce trebuia făcut, însă eu rămâneam într-un câmp de energie infinită. Forţa şi dimensiunea sa erau de nedescris. În interiorul lui, eram în deplină siguranţă şi neclintit ca o stâncă. În acelaşi timp, simţeam o extremă blândeţe şi duioşie care mă ţineau în îmbrăţişarea lor infinită şi iubitoare. Corpul se deplasa spontan, ca şi când n-ar fi existat în el o voinţă individuală, o minte sau o entitate de genul sinelui individual. Am trăit în starea aceasta câteva luni şi tot nu îmi dădeam seama ce se întâmpla cu mine. Nu am vorbit nimănui despre asta fiindcă nu ştiam cum aş fi putut să descriu ce se petrecea. Era ca şi când aş fi trecut de la întunericul absolut şi de la sentimentul de a fi complet rupt de Dumnezeu, la o stare în care tot ce stătuse înainte între mine şi El fusese înlăturat, iar acum mă aflam în Prezenţa Sa Nemărginită.
Fragment din Cap. XV, Despre moarte şi a muri
Vindecare şi recuperare, David R. Hawkins, M.D., Ph.D.
(În luna martie cu reducere 10%)