Orice fenomen „născut“ este înscris cu necesitate în spaţiu şi timp. Tao, numenul, Dumnezeu Tatăl nu sunt „născute“, nu au existenţă locală şi de aceea sunt veşnice. Nu contează „numele“ care trimite spre aceste „realităţi“, care se schimbă odată cu timpurile culturale, ci modul în care ne putem raporta la acestea, chiar dacă le numim Tao sau „câmp de energie infinită aflat în echilibru total“.

Limitele raţiunii, capacitatea de modelare a lumii, sunt depăşite odată cu trecerea în realitatea non-locală iar perspectiva nihilistă pare justificată: ceea ce nu este local, care nu poate fi supus modelării ştiinţifice, nu există.

Raţiunea operează în cadrul unor limite ale modelelor realităţii impuse de existenţa disjuncţiei, a antinomiei-cadru, ca manieră originară de diferenţiere-limitare, specifică existenţei locale în spaţiu-timp. De aceea, în miturile cosmogonice este precizată o stare originară noncreată, din care se începe „creaţia“ prin „împărţirea apelor“. Numai după ce apele au fost împărţite este posibilă cunoaşterea lumii prin intermediul modelului ştiinţific.

Viitorul raţionalismului este determinat de evoluţiile ştiinţei susţinute de pozitivismul ştiinţific. Iată că, graţie modelelor fizicii cuantice, cât se poate de pozitiviste, se indică limitele abordării raţionaliste, în care cunoaşterea este desubiectivizată. Evoluţia ştiinţei înseamnă  resubiectivizarea acesteia, introducerea personalităţii cercetătorului în rezultatul cercetării.

În domeniul cunoaşterii conştiente, fracţionante, realitatea este constituită din unităţi separate denumite, de Arthur Koestler, holoni, care se află într-un continuu proces de agregare sau/şi disoluţie, în urma căruia se constituie ierarhii, denumite, de acelaşi autor, hierarhii. Cu cât nivelul „hierarhic“ este mai înalt, cu atât complexitatea holonilor creşte, în timp ce numărul acestora scade (de la atom, la moleculă, la organism – în univers sunt mai puţine organisme decât molecule şi mai multe molecule decât atomi). Orice holon, chiar dacă este efectul unui proces evolutiv continuu, este considerat o unitate stabilă, cu limite şi formă proprie.

Realitatea este constituită din holoni, din unităţi care interacţionează (oameni, animale etc). Separarea holonilor graţie identităţii lor, a prezumţiei constanţei formei, generează problematica modului în care interacţionează.

În cazul holonului uman, interacţiunea, cunoaşterea celuilalt, se face prin modelarea sa, prin “aducerea celuilalt în interior”.

Perpectiva psihanalitică pune problema sistemelor închise în care interacţiunea dintre holonii umani se produce mediat, prin intermediul modelelor interne ale realităţii. Nu comunicăm cu celălalt, ci cu “modelul” său, cu celălalt devenit obiect intern; obiectul intern este o “interfaţă” a celui extern care permite interacţiunea în domeniul realităţii externe. De aceea, în orice relaţie externă, obiectuală există un necesar palier intern, narcisic, prin a cărui intermediere este posibilă comunicarea. În teoria psihanalitică, în forma sa iniţială nu “atingem” niciun obiect extern, ci întotdeauna unul intern (pe noi înşine); “atingerea” va fi fost iniţială, timpurie şi va fi susţinut formarea “interfeţei” interne, psihice a realităţii.

Matei Georgescu – Nici zen, nici psihanaliză – cartea (care trebuie) închisă