Gândirea, copilul realităţii şi creatorul iluziei – Ioan Gyuri Pascu

Eseuri; Editura Cartea Daath, 2006

Grafică: Paula Şalar

Coperta: Dan Mihăilescu

Număr pagini: 88

Din Capitolul 5 – Arta între ego, gândire şi inspiraţie

I. În câte feluri se vorbeşte despre artă! Ca despre o îndeletnicire nobilă, accesibilă doar unei elite, ca despre o floare a culturii unui popor, ca despre o mijlocitoare între terestru şi divin, şi câte şi mai câte…

I s-au dat definiţii, i s-au făcut clasificări, a fost proslăvită sau denigrată, după caz.

Aş zice şi eu că arta adevărată este cea mai frumoasă tălmăcire a iubirii lui Dumnezeu pentru întreaga sa creaţie.

Prin arta adevărată, Dumnezeu ne atrage atenţia asupra adevărului din care am coborât în lume, pentru a juca jocul reîntoarcerii în Lumină.

În funcţie de dezvoltarea ego-ului, de modalitatea de percepţie a omului şi de închiderea sau deschiderea comunicării cu Divinitatea, arta a avut şi are şi ea treptele sale de manifestare. Dacă am putut vorbi despre coborâre, despre polarizare, despre intrarea în dualitate, despre linear şi nonlinear, atunci putem vorbi şi în artă despre o componentă lineară şi despre una nonlineară, despre arta născută din inspiraţie şi despre aceea construită de gândirea-memorie şi de ego.

II. Cele mai străvechi mărturii artistice ne arată că arta, ca şi viaţa însăşi, are un caracter iniţiatic.

Marile epopee, basmele străvechi, aşa zise fantastice, folosesc, toate, simboluri ale celor patru elemente principale ale genezei prin care trebuia să treacă cel ce urma să fie iniţiat. Toţi marii eroi erau supşi testului curajului, al iubirii, al abandonării de sine în slujba celorlalţi.

De aici putem trage concluzia că arta adevărată este un instrument al evoluţiei spirituale. În funcţie de felul în care este opera de artă zămislită, putem vedea şi gradul de evoluţie al artistului. În funcţie de modul de percepţie a consumatorilor de artă, putem vedea evantaiul de grade de evoluţie a acestora.

Arta este un bun barometru, un bun instrument de măsurare a vieţuirii omului pe acest pământ. Putem măsura, simbolic vorbind, inspiraţia, ego-ul, gândirea sau percepţia umană asupra universului în care ne mişcăm.

III. Aşa cum am împărţit gândirea în gândire-memorie şi gândire-intuiţie sau gândire-inspiraţie, putem să împărţim şi arta, că tot ne place să categorisim, în artă şi meşteşug.

Inspiraţia şi intuiţia îl fac pe artist să traducă într-o propoziţie consistentă adevărul Luminii, al Iubirii Divine. Artistul inspirat are imboldul de a aşterne pe hârite sau pe pânză, ori de a cânta un cântec, fără nevoia de a procesa cu ajutorul creierului actul artistic. El sare peste nevoia de a explica, de a gândi, de a fixa proporţii sau unităţi de timp în vederea desăvârşirii unei lucrări. În majoritatea cazurilor, studiul antrenamentul şi talentul se îmbină instantaneu pentru ducerea la bun sfârşit a operei, dar nu este o condiţie obligatorie. Există cazuri în care, pur şi simplu, artistul îşi visează lucrarea sau se apucă brusc de lucru fără o intenţie prealabilă, fără premeditare. Aceasta este arta ca informaţie primită din nonlinear şi tradusă pentru stabilirea în linear a unor valori visate, pierdute, întru ajutorarea reamintirii Luminii la care omul trebuie să reajungă prin evoluţie.